De câte ori nu ţi-au spus părinţii să fii cuminte? Şi de obicei însemna să nu faci prostii, să iei note bune, etc. Dar dacă nu faci trăznăi, cum te dezvolţi? Cum experimentezi? Nu doar copiii învaţă din acele prostioare cum să devină mai buni, ci şi părinţii. Eu, de exemplu, am învăţat o nouă tactică de schimbat scutecul la bebeluş, astfel încât Luca să nu îmi mai murdărească trei prosoape la o spălare de funduleţ (căcuţă 1, căcuţă 2 şi la final, după cremă, evident, pişuleţul). Şi atunci, ce înseamnă un copil cuminte? Sau un bebeluş cuminte?
Pentru mine, Luca este un bebeluş cuminte din următoarele motive:
De la bun început a preferat lăpticul meu, în locul biberonului şi al formulei. La biberon este mult mai uşor, nu este de muncă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Nu mă înţelege greşit, le acceptă şi pe astea – biberon, formulă, ceiuţ – dar nu m-a renegat 😀
Deşi îl doare burtica în majoritatea timpului şi îl bat pe spate de îi sar râgâielile, zâmbeşte când mă vede.
Nu plânge la băiţă.
A renunţat singurel la mesele din timpul nopţii.
Nu îi este frică să stea şi cu altcineva, astfel încât eu să am niţel timp liber.
Doarme chiar şi în gălăgie – când vrea.
Nu ne-a dat planurile de vacanţă peste cap. Încă.
Chiar si lipsa unui raspuns din partea parintelui este un raspuns pentru copil. De aceea, a intelege cum sa ne schimbam propriul comportament este de fapt cheia gestionarii comportamentelor copilului si primul pas pe care trebuie sa-l facem.