A fost odată ca niciodată Marina, mamă, soţie, fiică, bloggeriţă şi apoi vin celelalte titulaturi: nepoată, verişoară, etc. La un moment dat soacră. Marina scrie pe unsoideblog.ro. Mi-am dat seama că de la Marina am multe de învăţat. Cu m mare M. Multe. Eu sunt oripilată. Voi fi modelul copilului meu. Şi nu sunt suficient de bună. Ascult în stânga şi în dreapta, ideile se bat cap în cap. Până şi teoriile pediatrilor se bat cap în cap. De pe la 5 luni dacă nu mai devreme, cuvântul de bază este ,,mişcare”. Pune-l pe burtă, pune-l în fund, du-l la kineto zice pediatrul, nu este nevoie mai bine îl duci la înot zice neurologul pediatru. Până şi şoferul de la UBER dă sfaturi: baschetul nu este foarte bun, solicită coloana. Cum am ajuns la baschet pentru un bebeluş de 8 luni? Ar trebui să ştii că eu deja fac lista cu şcoli bune. Îmi place să mă pregătesc în avans. Uite cu sportul de exemplu, ce vreau de la Luca? Să ajungă ca Simona Halep, vreun jucător de fotbal ca la Steaua, Lazio sau Liverpool? Îţi spun eu ce vreau pentru el: să facă orice vrea, dar să trăiască bine şi să fie fericit. Să profeseze cu plăcere, să aibă un trai mai mult decât decent şi să fie sănătos. Dar până una alta, educaţia i-o face creşa eu şi mă stresează faptul că sănătate teoretic înseamnă sport.
În căutare de idei şi inspiraţie, am întrebat-o pe Marina cum îi ocupă timpul fetiţei ei:
Loli, fetiţa mea, până să meargă la grădiniţă a avut, cu mici excepţii (vacanţă, stări de răceală), de la vârsta de un an următorul program: 2 zile săptămână – terapie ocupaţională şi kinetoterapie, activităţi acasă dedicate pentru motricitate şi pentru exersarea unor noţiuni de bază. Nu pare distractiv, dar m-am străduit să fie, iar pe lângă programul de terapii aveam şi avem parte de timp de conectare, relaxare, distracţie fără vreun scop anume. Timpul nostru este cu/despre joc la terapie şi acasă.
Plimbările, dansul, muzica, sportul au fost întotdeauna printre activităţile noastre preferate de conectare, de eliberare emoţii, de alungat oboseala. Loli a mers independent la 1 an şi 6 luni. Şi când a putut mai mult de atât, căţăratul a devenit şi a rămas marea ei pasiune. Iubeşte toate locurile de joacă unde se poate agăţa, urca, legăna. Pentru că a fost mică la naştere, un pic necoaptă la 36 de săptămâni, muschii ei au avut nevoie de antrenament prin kinetoterapie. Am încurajat-o să fie curioasă, să se joace fără frică cu jucării, lucruri care o determinau să se ridice, aşeze în genunchi, să stea pe burtă, sprijinită folosind doar mâinile sau picioarele, să desfacă, să aşeze, să tragă şi împingă, să nu se teamă de înălţime, de escaladat trepte, pe dispozitive de joacă.
Loli iubeşte să picteze, modeleze, îi plac puzzle-urile cu animale, îi plac şi desenele animate cu Mickey şi Curiosul George. Are cărţi preferate şi cărţi pe care le-a studiat puţin, deoarece nu a prins-o povestea. Îi place să ajute la treburile casnice, să meşterească cu ciocanul şi surubelniţa tatălui ei, să se ascundă în dulapuri şi să te prindă după ce te-a alergat toată casa. Este genul cuibărit, ar sta doar în braţele noastre, chiar dacă nu e obosită, o mai apucă alintatul ăsta când ai braţele doldora de cumpărături. Avem momente bune şi foarte bune, dar şi momente când nu ne ascultăm, nu apucăm să ne simţim. Prin urmare, nu ne plictisim deloc, fiecare zi e diferită, plină …cu ea:)))
Bun, am înţeles, sportul este joacă, dar ce mă fac dacă Luca se decide că vrea o carieră în sport? Cariera sportivilor este în general scurtă, dar pregătirea pentru un astfel de drum este lungă şi grea. De exemplu, Caroline Wozniacki, Marin Cilic joacă tenis de la 7 ani, Simona Halep de la 4 ani (!). La fel şi în fotbal, de exemplu jucătorii de fotbal de la Liverpool – Joel Matip s-a înscris prima dată la un club de fotbal când avea 4 ani, Cameron Zrannagan de la 5 ani, Trent Alexander-Arnold de la 6 ani, Georginio Wijnaldum, Ryan Kent de la 7 ani, etc. Oare se merită efortul, nu se sacrifică anii de copilărie?
Nu ştiu dacă este un sacrificiu să urmezi un vis sau să excelezi într-un sport care te modelează ca om, aspiraţii, care te împlineşte. Nu am experienţa asta, pot doar presupune. Cred că nu poţi face performanţă în ceea ce faci dacă nu există plăcere, mulţumire. Copii sunt tranşanţi în astfel de treburi. Abordarea contează, ca în orice domeniu, chiar dacă nu există chimia de început. La fel şi în sport, copilul urmează reguli şi găseşte plăcerea unui joc sportiv dacă are profesorul potrivit, iar părintele încurajează distracţia şi mai puţin performanţa. Performanţa o va căuta copilul dacă asta îşi doreşte, mai târziu. Cel puţin asta simt raportând la ,,experienţele sportive” ale mândrei mele.
Când am vizitat creşele era încă destul de cald afară şi copiii erau în curte la joacă. Dar de când l-am dat pe Luca la creşă, nu l-am văzut nici măcar o dată afară. De unde şi noua obsesie pentru sănătate şi sport. Oare la creşe şi grădiniţe se încurajează sportul şi activităţile exterioare?
Se încearcă, asta văd la grădiniţa unde merge Loli. Grupele mici ar trebui să beneficieze de mai multă mişcare şi activităţi de explorare în aer liber. Pot întelege şi teama educatorilor când au grupe pline de prichindei, însă ar fi benefic copiilor. Mi-ar plăcea să se pună accent pe beneficiile activitaţilor sportive şi nu numai pe competiţie. Este necesară cea din urmă, motivează, numai că un echilibru între bucuria de a participa şi a fi recompensat cu ceva nu se practică.
După ce îl iau pe Luca de la creşă, dacă nu este ora mesei, îl scot pe afară în căruţ. Dar la cum răceşte, mă întreb dacă nu greşesc undeva. Îmbrăcat cum zice dr este. Aparent. Poate este de la temperatura din casă, cum zic colegii Adi şi Ted, poate este prea cald (deşi, în medie, temperatura de la el din cameră este de 24 grade). Aşa că mă întorc tot cu gândul la îmbrăcăminte. Marina spune că:
În funcţie de vreme ne îmbrăcăm adecvat. Încerc să nu exagerez (haine multe sau prea puţine), nici să o expun inutil pe motiv că face anticorpi sau că o călesc. Potrivim haine şi aşteptăm starea optimă pentru ceea ce ne propunem ca distracţie în aer liber. Nu suferim de boala curentului, nici nu stăm să ne vâjâie urechile, fără căciulă, pe vreme rea.
Mda, dar cu toate astea, Luca al meu răceşte des. Poate este de la viruşi. Poate este cursul normal al lucrurilor.
Voi afla. Între timp, am ajuns la sfârşitul poveştii de astăzi. Aştept şi părerile tale despre sportul în viaţa copiilor.
____________________
Am primit feedback prea bun pe Facebook, ca să nu îl prezint aici.
Pentru copilul meu am ales sa facă mereu cel puțin un sport de la 3 ani încolo. Eliza a făcut balet, înot și acum gimnastică. Un sport făcut la un club, chiar dacă nu face performanță, încurajează fair-playul, lucrul în echipă, capacitatea de a te prezenta în fața unui public la un concurs, abilități de socializare și multe altele. Pe lângă asta, e foarte importanta mișcarea liberă, joaca afară. Iese cu rolele, joaca badminton, când era mică se cățăra pe instalațiile din parc. Orice tip de mișcare e binevenit!
One thought to “La poveşti cu Marina Bliderişanu despre sportul în viaţa copiilor”