Îți povesteam săptămânile trecute câteva semne că o mamă este obosită. Ei bine, a venit rândul tăticilor. Au și ei dreptul să fie obosiți. Unii dintre ei pe bună dreptate. L-am rugat pe Răzvan de la tatistaacasa.net să îmi spună punctul lui de vedere și să dea câteva exemple, cum este cu doi copii:
Nu am cuvinte să descriu cât sunt de obosit! Mă trezesc cu gândul la următoarea repriză de somn – a mea sau a copiilor – sau la cât de repede pot să-mi fac o cafea. Una mare, neagră, fără zahăr, cât să umple o cană de juma de litru. Nici nu înțeleg de unde vine oboseala asta imensă. Efort fizic nu depun, ore lungi peste program nu lucrez, timp în trafic nu pierd. Dar simt că sunt în permanență în tensiune, cu ochii în patru – să văd dacă, cum, când și de ce se întâmplă cu copiii mei.
Ca să nu mai vorbesc de zilele în care se țin atârnați de mine ca de fusta mamei – atunci când nu pot să fac nimic cap-coadă, căci fie unul, fie altul, fie amândoi, stau călare pe mine, vin cu tot felul de probleme și mă întrerup la fiecare 5 minute. La sfârșitul unei asemenea zile sunt E-P-U-I-Z-A-T.
Când, în sfârși , catadicsesc să se culce, adorm și eu lângă ei și apuc să moțăi 5-10 minute apoi umblu ca o beșniță prin casă, până după 12 noaptea, căci somnul s-a dus. Culmea, după ce adorm și eu, unul dintre ei trebuie să se trezească, să ceară apă sau să aibă nevoie la toaletă. Și nu o dată, de 2-3 ori, apoi îmi dau trezirea pe la 6 dimineața, căci lor le-a ajuns somnul. Mie nu, dar cui îi pasă?
Ca să nu mai vorbim de perioadele de boală, când intră în acțiune principiul drobului de sare și trebuie să dorm lângă ei, căci cine știe ce se poate întâmpla peste noapte și timpul meu de reacție dintr-un dormitor în altul n-ar fi suficient de bun! Ei, atunci nici somnul nu mai e somn! Căci să dormi pe juma de pat, într-o poziție total nefirească pentru un bărbat (ca sa nu înghesui copilul!), cu un ochi deschis și o mână căutând în permanență plapuma care nu vrea chip să stea peste copil, și să te trezești înțepenit și amorțit este cât se poate de nereconfortant.
Ai crede că nimic nu poate fi mai rău de atât. Dar stai să vezi când sunt bolnavi și copilul și tăticul! Și, pe lângă oboseală, mai ai și muci sau bube sau dureri. Dar cine se plânge? La urma urmei, a fi părinte înseamnă a fi obosit. Și a te asigura mereu că ai o doză mare de cafea la îndemână.
Răzvan are doi. Eu am doar unul. Cred că o să încetez să mă mai vait. Mereu am apreciat tăticii care s-au implicat cu adevărat în creșterea copiilor. Mai ales pentru că în jurul meu lumea fie îi tratează ca pe niște incompetenți, fie îi ține în puf. Așa că am devenit curioasă ce au avut de cotcodăcit persoanele din jurul lui Răzvan:
Dacă mă raportez la colegii de serviciu, n-a crezut nimeni – toți s-au gândit că plec pentru un job mai bun. În rest, nimeni n-a zis nimic. Or fi făcut pariuri între ei, și-or fi notat ceva în agenda personală, or fi aprins vreo lumânare pentru mine, încă nu am aflat.
Pe ideea femeile sunt de pe Venus și bărbații de pe Marte, cred că mamele nu îi înțeleg pe tați, așa cum tații nu pricep de ce sunt mamele nervoase. Deși nu pot generaliza, l-am întrebat pe Răzvan ce crede el că nu înţeleg mamele despre taţi şi sentimentele lor pentru bebei, mai ales în primele luni de viaţă:
O să-ți răspund la întrebarea asta gândindu-mă, mai întâi, la ce se știe și înțelege despre tați și sentimentele lor pentru bebei. Lucruri general valabile, indiferent de cultură, statut social sau situație materială. Lucruri pe care nimeni nu le contestă când vine vorba de relația tată-copil: că un copil îi schimbă viața, îi dă un motiv în plus de mândrie, îi creează așteptări.
Societatea ne învață că tații sunt cei care acționează, mamele sunt cele care relaționează. Așa că ai crede că tații și sentimentele nu se intersectează. Diferența este între trăire și exprimare. Cred că toți trăim aceleași emoții pentru copiii noștri, dar le exprimăm diferit. Și doar pentru că cineva nu se exprimă așa cum alții se așteaptă, nu înseamnă că nu trăiește cu toată ființa sa.
Cu toții vrem ce este mai bun pentru copiii noștri, dar, ca să citez o doctoriță, nu putem să fim toate prințese. Așa și cu copiii: încercăm să îi învățăm tot felul de lucruri pe care le considerăm utile, dar multe se pierd pe parcurs. Și aici sunt de acord cu Răzvan când zice:
Dacă ar fi să aleg un singur lucru care îmi doresc să-i caracterizeze pe amândoi, acela este bunătatea.
Când mă plictisesc, imaginația mă poartă pe tărâmuri îndepărtate, însă Răzvan este mai rezervat, mai ales când vine vorba de a fi bunic :)))
Eu îndrăznesc multe, dar asta nu. Nu îndrăznesc să mă imaginez nici măcar cu copiii la vârsta adolescenței – asta și pentru că mă sperie gândul că vor semăna cu mine și știu ce belea mare am fost la casa mamei mele. Lucrurile bune în viață nu mi s-au întâmplat după ce mi le-am imaginat. Asa că nu-mi imaginez viitorul, mai ales unul atât de îndepărtat. Îmi doresc să ajung să-i văd mari, sper să am ocazia asta, dar nu îndrăznesc să mă proiectez acolo.
Da… Și cu asta are dreptate.
Îi mulțumesc lui Răzvan pentru răspunsuri. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.