Emil mereu face mișto de mine că eu cunosc pe toată lumea, de oriunde aș merge. Eu tupeistă: da băi, am memorie bună.
Așa am întâlnit-o pe Daniela azi la metrou, zgomot în jur. Nu o mai văzusem de când mergeam la sală, înainte să naștem amândouă.
Eu, din picioare, nesigură: – Bună… Daniela?
Ea, încântată, dă să se ridice de pe scaun să mă pupe: – Da, bună, ce mai faci?
Eu: – Îhm, bine, probleme cu spatele, copilul.. Tu nu ai probleme cu spatele?
Ea: – Nu, nu am.
Eu, invidioasă: – Bravo, crește așa frumos, v-am văzut în poze.
Ea, nedumerită: – Cine?
Eu, sigură că am greșit amintindu-mi că are băiat, când ea de fapt are fată, încerc să mă scot răspunzând general: – Copilul!
Ea, năucită: – Eu nu am copil.
Eu, disperată, mother f-word, am făcut-o lată iar: – N-n-nu te cheamă Daniela?
Ea: – Nu, eu sunt Alina.
Eu, enervată: – Păi te-am întrebat la început dacă te cheamă Daniela.
Pauză…
Eu: Ok, hai să îți arăt cu cine semeni.
Ea: da, vreau să văd cum va arăta viitorul copil.
Am mai făcut câteva poante, ea a recunoscut că într-adevăr semăna puțin cu Daniela, apoi fiecare și-a văzut de ale ei.
Ce nebunie…