Eram la metrou de dimineaţă, îl lăsasem pe Luca la creşă şi mă îndreptam spre serviciu. În urma mea, se auzea în bărbat vorbind tare: „oamenii graşi sunt dizgraţioşi”. Vorbea tare, ferm, înţelegi? Am rezistat tentaţiei de a întoarce privirea, vedeam femeile din faţa mea cum se uitau perplexe la el. Îţi spun sincer că am crezut că vorbea la mişto. Până a continuat: „pantalonii îi mai veneau cum mai veneau, dar sacoul nu se potrivea deloc”.
Băăăăăăăăi! Vorbea serios! Când a ajuns în dreptul meu, m-am uitat: era un El (o să încerc să nu adresez apelative) grăsuţ la rândul lui, cu mustaţă subţire, însoţit de o Ea la fel de disproporţionată.
El către Ea: „Dar de ce nu zici nimic?”
Băi, eşti prost El?! Oare de ce nu zice femeia nimic?!
Cum poate cineva să vorbească aşa?!
Mă şi gândeam, o fi vânzător în vreun magazin? O avea salariu mizerabil şi i s-a luat de oamenii care încă nu se pricep să îşi potrivească hainele? Tot nu, nu, nu pricep, nu se vedea în oglindă? Şi dacă se vedea, cum poate vorbi aşa, aparent fără respect de sine?
Suntem liberi, într-adevăr, să spunem ce vrem, cât de tare vrem. Dar ar trebui să ne gândim dacă ceea ce spunem ne face cinste. Atât.