Răspuns corect: ambele 🙂 (şi când pun smiley face nu este nicio urmă de ironie). Chiar aşa simt, că este şi frumos şi greu, dar satisfacţia când vezi că iese ceva bine, este minunată. Sigur că pentru minunea de copil nu este doar meritul meu. Şi tatăl a avut un rol extrem de important. Şi bunicii. Şi unchii şi mătuşile (mai ales pentru sănătatea mea mentală din primele luni, când nici la un tuns nu reuşeam să ajung sau la vreo instituţie publică să depun acte). Nu mai vorbesc despre doamnele îngrijitoare de la creşă, ce rol important joacă în educaţia lui Luca şi cât de fain se dezvoltă Luca.
Este greu fără suzetă, am încercat, nu a mers, îmi pare rău că nu am acceptat ideea din prima, ne-am chinuit şi noi părinţii şi bunicii şi Luca. Suzeta m-a ajutat 1 an jumate să am un copil calm în casă, la nani, afară, în maşină (este super să poţi merge singur cu copilul în maşină). Am scăpat de suzetă pe la vreun an şi 6-7 luni, fără urlete, fără plânsete, natural. A fost minunat când am văzut că trec 7 zile şi nu mai vrea suzeta la nani. Când am aruncat ultima suzetă din casă, din nou, satisfacţia a fost maximă.
Când îl duceam la creşă, îl dădeam în braţele doamnei îngrijitoare, seara mi-l dădea în braţe. A fost greu pe măsură ce lua în greutate Luca. Cu exerciţiu, intră singur pe uşă acum, fără să plângă, fără să protesteze. Este frumos.
Am scăpat de căruţ. Uşor-uşor, am început să mergem mai mult pe jos. Acum mergem pe jos de la maşină (şi nu parchez mereu lângă creşă) până în holul creşei. Ba mai facem chiar şi o vizită la biserică pentru că Luca insistă să vadă vitraliile, luminile şi porumbeii din curtea bisericii – bineînţeles că asta se întâmplă dimineaţa, când trebuie să ajung şi eu la serviciu. Este o provocare să îl las să fie curios, să descopere lumea din jur, să ajung şi la timp la serviciu. Este greu şi frumos. Nici în parc nu mai mergem cu căruţul. Este grozav.
Mănâncă bucăţele de fructe şi mâncare nepasată. Aici este în totalitate meritul creşei. Vineri mi s-a stricat blenderul, Luca a fost martor când am încercat să-l repar, a înţeles că este o problemă cu el, a mâncat papa neblenduită, fărâmiţată cu furculiţa – inclusiv cărniţa. Nu cred că m-am bucurat vreodată ca în acel moment că mi s-a stricat un electrocasnic.
Este greu când nu dormi, pentru că plânge la el în pătuţ şi trebuie să mergi la el, să îl adormi, să îl verifici să nu aibă febră, să îl înveleşti cel puţin o dată pe noapte, etc. Dar când realizezi că este obişnuit să facă nani la el în cameră şi se trezeşte vesel tot acolo, satisfacţia este maximă.
Spune da şi pa. Este grozav!!!!
– Luca, faci caca?
– Da.
(canci)
– Luca mai mănânci? În timpul asta face pe nebunul în scăunel. Eu insist: Pa mâncare? El se uită cu ochii mari. Eu, pentru ultima dată sperând să obţin un răspuns: Mai vrei papa.
– Da.
Goooooooooooooool! 1-0 pentru mamaaaaaaaaaaaa! Brusc stă cuminte, deschide gura, continuă să mănânce.
Dacă zic pa durere, pa baie, pa jucărie, pricepe şi nu face tărăboi. Dacă îi zic pa parc, Doamne ajută.
Înţelege şi De vreo lună (cel puţin) refuză să stea în scaunul lui de maşină, chiar dacă îl momesc cu biscuiţi, dacă nu îl las mai întâi să se joace la volan. I-am luat volan de jucărie, nu l-am păcălit, nu l-a vrut. Dar (!) când este o zi unde ne grăbim teribil şi îi spun din timp că azi este excepţie, că îl rog să stea din prima cuminte, că îmi iau revanşa şi îl las să se joace la volan mai târziu, pricepe şi nu mai face tărăboi. Sau (!) ieri i-am zis că nu mai stăm să ne jucăm în curtea creşei (îi place mult), că ne grăbim, că o să iasă cu bunicul în parc, l-am rugat să stea din prima în scăunele, evident, îi dau un biscuite – a priceput! A stat. Mai mult – de câte ori trecem pe lângă parc zice „uiiiiiiiiiii” şi dacă nu oprim… să zicem că am în maşină o maimuţică isterică. Când plouă sau bate vântul schimb traseul spre casă, doar să nu mai urle în maşină. Nu şi ieri, a înţeles că iese mai târziu cu bunicul. Este grozav să vezi cum copilul începe să înţeleagă tot mai mult din ce îi zici şi chiar cooperează!!! Grozav, sunt tare mândră de Luca.
Se mai tăvăleşte el pe jos, dar este minunat când aleargă la mine şi mă ia în braţe. Sau când zâmbeşte absolut de fiecare dată când mă vede.
Cu mine, pune jucăriile la loc. Şi lingurile pe care le ia din sertar şi le aruncă pe jos. Şi sticla de apă sau biberonul sau căniţa, sunt mereu la loc pe masa din bucătărie. Poate nu mereu din prima, dar în 97% din cazuri pune lucrurile le loc. Şi mă bucur tare.
Este uimitor cât de voios este chiar şi atunci când este bolnav. Nu a fost foarte greu să îl conving să stea la aerosoli pentru că face asta de la 4 luni jumate. S-a obişnuit cu batista bebeluşului, se joacă cu ea – mai protestează, dar nu urlă. Îşi ţine singur masca atunci când face aerosoli, îi pun desene, este adevărat. Chiar şi-aşa, este super când cooperează. Nici când îi pun picături în ochi nu mai este foarte supărat, dacă are o jucărie.
Cât timp totul este un joc, copilul este frumos şi cooperant. Este greu să fie totul o joacă, este şi frumos să vezi când îţi iese.
Este fabulos cât de repede creşte. Şi creşte atât de frumos. Apare o mândrie extremă când este ascultător şi creşte şi învaţă şi arată tuturor toate astea.