La poveşti cu Andreea Ştefiuc despre cum să creştem copii fericiţi

Ţi-am povestit că am fost la Modern Dads 15 şi am cunoscut-o pe Andreea Ştefiuc (psiholog clinician, psihoterapeut, consilier cu formare în psihologia cuplului, copilului, familiei și adultului). Andreea a fost foarte drăguţă şi a acceptat să îmi răspundă la câteva întrebări despre cum să creştem o familie cu cel puţin doi copii fericiţi. Pentru că da, cochetez cu ideea să îl fac şi pe al doilea.

Pe lângă vorbă multă cu primul copil pentru a-l pregăti de venirea pe lume a frăţiorului sau surioarei, Andreea spune că mai sunt şi jocuri pe care le putem inventa ca să avem o relaţie bună între fraţi de la bun început:

Tipurile de jocuri variază în funcţie de vârsta şi capacitatea de înţelegere a copilului, însă în linii mari este nevoie să fie jocuri care să abordeze alegerea părinţilor de a mai face un copil, faptul că mama va fi plecată pentru câteva zile, iubirea pe care părinţii o vor purta în continuare primului născut.

Mno bun, dar cum combatem frustrarea copilului pentru momentele alea când îi acordăm atenţie celui de-al doilea copil, cel mic mai şi plânge, cel mare este supărat şi gelos, etc.

În primul rând frustrarea va apărea inevitabil între fraţi ca urmare a faptului că uneori nevoile lor se vor suprapune. Cu toate acestea putem să diminuăm frecvenţa şi intensitatea momentelor de frustrare acordând timp separat fiecăruia dintre ei, dându-i fratelui mai mare şansa de a lua decizii (în limitele abilităţilor sale) asupra celui mai mic, tratându-i pe fiecare dintre ei cu răbdare şi respect, ca pe două persoane diferite, ajutându-i să-şi dezvolte abilităţi de a gestiona frustrarea într-un mod adecvat.

Din păcate uneori sunt şi cazuri mai puţin fericte când unul dintre copii are o dizabilitate. Ce este de făcut atunci? Este recomandat să îi implicăm pe toţi în terapie?

În ceea ce îi priveşte pe fraţii copiilor cu dizabilităţi, provocările părinţilor sunt cu atât mai mari. Ei sunt deja implicaţi în viaţa fraţilor lor, indiferent că participă sau nu la şedinţele de terapie şi au nevoie să înţeleagă de ce fraţii lor au un comportament diferit, ce pot să facă pentru a se proteja (dacă e cazul), cum să reacţioneze în momentele dificile, cum să îşi gestioneze propria frustrare şi mai ales au nevoie să simtă că şi nevoile lor sunt importante.

Un copil cu „provocări” automat necesită mai multă atenţie şi părinţii pot simţi nevoia să se revanşeze faţă de cei sănătoşi îndeplinindu-le orice nouă cerinţă. Cum evităm răsfăţul?

Este dificil în general să menţinem un echilibru între a-i oferi atenţția şi libertatea necesară unui copil şi în acelaşi timp direcţionare şi regulile care să îi structureze viaţa. Această sarcină e cu atât mai dificilă în cazul în care unul dintre copii are nevoi speciale. E important ca părinţii să îşi amintească faptul că a-i permite prea multe copilului pentru a compensa ceva, nu este o soluţie eficientă şi îi pot arăta cât de mult contează pentru ei, punându-i limite sănătoase, care îi vor folosi pe termen lung.

Pentru mine a fost foarte important să am un copil independent, curajos şi curios. Oare cum putem încuraja un copil cu dizabilităţi să crească la fel, din moment ce el are nevoie de ajutor mai mult decât ceilalţi?

Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de specificul copilului şi de obiectivele planului de intervenţie personalizat de care are parte. În general orice copil are nevoie să interacţioneze cu o plajă cât mai vastă de persoane fie că e vorba de copii sau adulţi, astfel încât să înveţe să relaţioneze diferenţiat. Autonomia unuia dintre fraţi merge mână în mână cu a celuilalt. Din acest motiv este indicat ca fiecare dintre ei să aibă atât timp petrecut împreună cât și separat, iar responsabilitatea socializării copilului cu dizabilități să nu cadă doar pe fratele său.

Sunt atât de multe de povestit pe această temă. Cu Andreea puteţi vorbi oricând, găsiţi toate datele de contact pe site-ul cabinetului ei, www.pas-spre-tine.ro.