copil nas spart

Cine i-o mai face pe plac!

De câte ori nu ai simţit un sentiment de vinovăţie atunci când te-a rugat o persoană dragă să faci ceva şi nu ai vrut pentru că te grăbeai? Sau ai simţit vreodată că te transformi într-o persoană învechită? Ei bine, uite povestea mea de ieri, zi ploioasă, a două zi când Luca nu ar fi ieşit pe afară decât 5 minute, de la maşină la creşă:

Am ajuns eu ca o floricică la 5.20 să-l iau de la creşă. Dar încă nu mâncase, aşa că l-am aşteptat. Apoi l-am luat, fericire, ferice. Am văzut eu că afară nu bate vântul, de dimineaţă îl zorisem, am hotărât să îl las puţin să exploreze. Şi a văzut, lângă creşă…. BĂLŢILE!!!!!

Mbuuun. I-am explicat că nu poate intra în ghetuţe şi că trebuie să îi pun cizmuliţele. A înţeles… nimic. După multe zvârcoliri la mine în braţe, am reuşit să îi etanşez picioarele 😀 Realizezi că nu am avut condiţii propice să îi pun şi pantalonii impermeabili. Dar nu te panica! Am mereu în maşină haine de schimb. Sau mai mereu.

Au urmat 5-10 minute de fericire maximă. Pentru Luca. A alergat prin BĂLŢI!!!!, a ţopăit, a mers tiptil, a alergat, a ţopăit, a mers tiptil şi tot aşa până s-a udat bine pe pantaloni, moment în care zgripţorul a pus piciorul în pragul maşinii, a luat pantalonii de rezervă şi a zis STOP! Gata, mergem acasă, că ne aşteaptă draga noastră vecinică, parteneră de joacă.

Şi Luca a înţeles… nimic.

Aşa că l-am luat în braţe, mozolit cum era, pe pantalonii mei proaspăt spălaţi şi am intrat în maşină. În timp ce îl schimbam, am realizat că dresul este ud şi nu am luat ciorapii de rezervă din portbagaj. Este ok, trebuie doar să cobor din maşină şi să-i iau….

Ne ne ne ne ne ne….

În primul rând, la maşină am blocat de la butonaş doar uşa de lângă scaunul auto al lui Luca. Pe celelalte nu le-am blocat pentru că atunci când sunt singură cu el, trebuie să mă mişc repede, ba că încurc traficul, ba că plouă, ba că Nărozel mai face nu ştiu ce trăznaie şi trebuie să intervin repede, nu am timp să deschid geamul şi să mă întind să deschid uşa din spate. (după cum ştii #1, dacă blochezi o uşă de la butonaş, nu se mai deschide din interior fie ce-o fi; după cum ştii #2 copiii nu stau mereu din prima în scaunul lor auto, vor să testeze limitele, să apese pe butoane, să tragă de volan, etc).

Revin la poveste:

Am coborât la maşină, am făcut UN SINGUR PAS şi uşa dinstre stradă, pe unde mergeau maşini cu mică viteză ce-i drept, s-a deschis. Singură. Cu Luca lângă ea, zâmbăreţ nevoie mare. L-am rugat să stea cuminte, să nu mai deschidă uşa, că trec maşini, că este urât, că facem poc, că ce vrei tu, le-am zis pe toate, a durat vreo 3 minute jocul ăsta: închide-deschide-închide-deschide. Mi-am dat seama că îmi rămâne o singură soluţie: să deschid portbagajul rapid, să trântesc uşa pe care Luca ar deschide-o iar, să închid maşina din telecomandă, apoi să iau ghiozdanul cu rezerve de sub motocicletă şi ghetuţe şi să scormonesc după perechea de ciorapi în cele 2 buzunare mici şi 1 mare.

Doar că nu am apucat pentru că Luca! a deschis uşa, nu şi-a dat seama că nu mai ţine nimeni contra şi a căzut în bot. Atunci nu trecea nici-o maşină, iar următoarea care a venit, a aşteptat să îmi culeg copilul de pe jos, să azvârl ghiozdanul în habitaclu şi să închid uşa ca să poată trece.

Şi uite aşa…. cică să fii mamă bună fără să fii nebună. Atât.

PS: poza nu este de ieri, nu este prima dată când îi dă borşul.

Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge