mamiefericita.ro

La poveşti cu Ana-Maria Coatu despre viaţa cu copii în vremuri cu COVID-19

Cu Ana-Maria Coatu am mai povestit în aprilie 2019, despre viaţa cu copii sub doi ani. Pe atunci amândouă aveam câte un băieţel de căciulă. Ea pe Mihail, eu pe Luca. Câte s-au schimbat de atunci… În primul rând, această mămică atât de curajoasă are doi copii, a născut-o pe Ştefana acum vreo 4 luni. În al doilea rând, blogul ei are o nouă adresă: https://mamiefericita.ro/. Şi, nu în ultimul rând, marea schimbare de la nivel global: stăm acasă pentru că vrem să evităm îmbolnăvirea cu COVID-19.

De când stau acasă am avut şi mai mult timp să mă gândesc dacă mai fac un copil sau nu. Tot indecisă am rămas. Am întrebat-o pe Ana-Maria care este diferenţa de vârstă dintre copii şi dacă ar face lucrurile altfel. Ea a povestit aşa:

Între Mihail şi Ştefana sunt 2 ani şi 3 luni, el are aproape 2 ani şi 8 luni, iar ea are 4 luni şi jumătate. Multă lume mi-a spus că e bine sa fie diferenţă mică între copii, chiar dacă e greu la început. Pe urmă se vor juca mai mult împreună, vor avea companie. Şi am câteva exemple în jurul meu de copii cu diferenţă mică, care se înţeleg tare bine şi nu mai au nevoie de atenţia constantă a părinţilor.
Oricum, deja am aproape 34 de ani şi nu prea cred că aş avea răbdare s-o iau de la capăt cu copii mici.
Cât despre a face lucrurile diferit cu al doilea copil, nu facem nimic deosebit, suntem destul de relaxaţi, aşa cum am fost şi cu Mihail. Însă, după înţărcarea blândă a lui Mihail, cred că în jur de 10 luni-1 an vreau s-o înţarc de noapte pe Ştefana. Am observat ce efecte bune a avut asupra somnului lui Mihail, ca să nu mai spunem, a mea 🙂 Am povestit aici: Experienţa mea privind înţărcarea blândă a băieţelului nostru.

Cât de mult influenţează mediul în care trăieşti şi ce vezi la alţii. Eu sunt din ce în ce mai convinsă că dacă fac al doilea copil, clar va fi o diferenţă mai mare între ei. Pentru că altfel nu aş putea face faţă eu, fără compromisuri. Şi nu sunt dispusă la noi compromisuri. Îmi place să merg la muncă, îmi place să merg la sală, îmi place să am timp şi pentru mine. Şi la al doilea copil nu aş schimba mare lucru: tot după 6 luni m-aş întoarce la muncă, tot la creşă l-aş da.

Nu îmi aduc aminte să mă fi jucat aşa mult cu frate-meu. Poate să ne fi certat pe anumite jucării mai mult. Şi pe leagăn. Şi pe calculator. Nu eram la fel de îndemânatică la lego şi stricam ce făcea el. Nici prieteni comuni cu care să ne potrivim în acelaşi timp. Adică da, jucam fotbal. O perioadă scurtă s-a întâmplat asta. Nu prea îmi plăcea să scuip. Şi cred că am făcut nişte greşeli de m-am rupt de grupul comun de prieteni. Sau pur şi simplu nu m-am adaptat, nu mă simţeam în largul meu.

Partea bună este că între timp o parte dintre prietenii mei s-au transformat în prietenii lui :))) Cei de vârsta mea adică. Cred că asta spune ceva despre mine… Şi nu spune de bine :)))

Nu cunosc nici fraţi-adulţi care să fie aşa mega apropiaţi, deci fie s-au creat aşteptări exagerate, ştii tu, gen iubire-fără-limite-până-la-adânci-bătrâneţi-doar-lapte-şi-miere, fie nu am stat eu în cercurile potrivite. Pentru că eu văd fie copilul tatălui sau copilul mamei, fie fraţi în ţări diferite sau oraşe diferite, fie fraţi cu viziuni/hobby-uri diferite, fie fraţi care se împung din orice, fie fraţi care de-abia vorbesc unul cu altul.


Mi-a plăcut extraordinar de mult perioada în care am fost gravidă, îmi aduc aminte cu plăcere de perioada când Luca era mic-mic (îmi aduc aminte şi de oboseală şi frustrări şi temeri).

Deci dacă din experienţa mea perioada în care se vor juca împreună este mică, eu va trebui să mă împart şi să am grijă să nu cresc nişte copii frustraţi emoţional, să le asigur o bună educaţie, iar ei la maturitate de abia să îşi vorbească, ca să fie unul lângă altul doar la greu, care şi ăla durează… cât… 1 an? Cam aşa, dacă te adaptezi, ai o minte deschisă şi găseşti soluţii. Există veri pentru asta, prieteni, de la care ai aşteptări mai mici. Şi când ai aşteptări mici, nu strici relaţia, se rezolvă şi totul mai repede. Nu vreau să am un al doilea copil nici ca să mai consolidez căsnicia, sunt alte soluţii pentru asta.

De ce să nu ofer totul unui singur copil, tot ce am, tot ce este mai bun? Pentru că aparent ăsta este mediul în care trăiesc eu. Ce încerc să spun este că mediul în care trăim influenţează mult rezultatul: dacă mediul şi mentalitatea îţi permit să creşti copii fericiţi care să se transforme în adulţi cu o legătură solidă, deci să ai tu în primul rând convingerea asta, atunci cred că merită efortul – pentru că va fi un mare efort. Şi plăcere. Şi stres. Ca orice în viaţă.

Vorbind de plăceri şi timp personal, trebuie să îţi mai zic că am văzut la Ana-Maria o chestie foarte faină, o las pe ea să îţi povestească:

Am o secţiune pe blogul personal care se numeşte Joia de acţiune, unde pun tot felul de resurse care mi se par interesante şi utile de împărtăşit sau creez provocări, pe care eu însămi le practic. Am ajuns la ideea de joi şi de acţiune, pentru ca în urmă cu mai bine de 10 ani, joia era o zi specială pentru mine, mergeam la serile de muzică folk într-un pub, de aici, din Cluj-Napoca. În plus, dacă începi să faci ceva de joia ai impresia că totuşi nu ţi-a trecut săptămâna degeaba.
Cât priveşte cum reuşesc să aplic ceea ce propovăduiesc, păi, am două trucuri:
Îmi cunosc priorităţile, adică ştiu că pe lângă a avea grijă de copii, trebuie să am grijă şi de mine şi de relaţie. Aşa că în cele 7 somnuri de amiază pe care le am la dispoziţie într-o săptămână, în unele dorm, dacă Ştefana îşi sincronizează somnul cu al băiatului. Iar în celelalte, fie citesc o carte, fie scriu pentru blog sau ascult un video/ podcast în timp ce mă joc cu fetiţa. Iar seara copiii dorm până în ora 9.00, iar eu şi soţul meu stăm împreună.
Am acceptat ca nu le pot face pe toate. Aş vrea sa pot lucra la nişte articole ştiinţifice (mi-am dat doctoratul în relaţii internaţionale anul trecut), să fac nişte cursuri online de statistică sau metode de cercetare sau personal branding şi să scriu mai mult pe blog, dar nu se poate. Aşa că dacă am 2-3 articole pe blog în fiecare săptămână, 2-3 postări pe Instagram, zile cu multe zâmbete şi multă joacă cu băiatul (fetiţa având doar 4 luni, nu este foarte solicitantă momentan), atunci consider că am avut o săptămână foarte bună.
Cât dorm copiii, nu fac ordine sau mâncare, ci mă ocup de mine.
În plus, această secţiune este de multe ori despre parenting. Asta înseamnă că prezint o problemă cu care ne-am confruntat noi şi ce soluţie am adoptat. Când spun „noi”, exact aşa şi este. Eu şi soţul meu mereu despicăm firul în 4 şi dacă ceva nu funcţionează cum am vrea, căutăm soluţii. Nu cred că trebuie să ni se urce copiii în cap şi o fac mereu când lăsăm garda jos, dar nici nu credem că trebuie să facă mereu numai cum vrem noi. Echilibrul dintre aceste două aspecte este greu de stabilit, astfel că mereu pendulăm şi încercăm să ne facem viaţa mai uşoară.

Doctorul ginecolog care mi-a supravegheat sarcina şi cu care am născut m-a atenţionat să fac la fel ca Ana-Maria, dar am fost încăpăţânată, am zis să le fac eu pe toate, ce boss, ce n-a ieşit la alţii iese la mine. Doar că nu a ieşit. Nu am putut să le fac pe toate. Şi au trecut 2 luni ca să spun stop. Voi lua pauze adevărate, pauze de minim o oră doar pentru sufletul meu. Când doarme Luca, nu fac treburi casnice. De când am născut, mi-a luat 4 luni să mă relaxez în privinţa lui Luca, dar cum îmi lipsea ce aveam la serviciu, îmi lipsea preocuparea să fac lucrurile bine şi să fiu apreciată pentru asta, m-am întors la muncă după 6 luni de stat acasă, îţi poţi imagina că s-a dus relaxarea cu Luca pentru că au apărut răcelile :))) Şi pentru o perioadă, nu au fost doar lucruri pe care le făceam bine la serviciu, au fost şi greşeli din cauza oboselii. Dar timpul pentru mine tot a rămas. Şi Luca se dezvoltă minunat, deci am făcut şi ceva bine. Sper ca viitorii părinţi să urmeze modelul Anei. Ambii părinţi au nevoie de pauză, individual şi împreună.

Îmi place să cred că a trecut ce a fost mai greu. După multe provocări cu statul în casă, am speranţa că lucrurile vor intra uşor-uşor în normal. Nu vechiul normal. Va fi un nou normal. Aştept să îl cunosc. Până una-alta, vine 15 mai, când vom putea ieşi din case fără adeverinţă. Am emoţii. Pentru că vreau să văd atât de multă lume, încât nu ştiu ce să fac mai întâi. Să merg la părinţi? Frate? Bunică? Naşi? Prieteni? Rude? La nimeni? Pentru că se spune că este bine să păstrăm distanţa. Aşa că până mă decid eu, am întrebat-o pe Ana-Maria cum vede ea lucrurile şi mi-a povestit aşa:

Pentru noi ziua de 15 mai va fi o zi ca oricare alta din izolare. De ce spun asta? Din următoarele motive:
Soţul va lucra de acasă toată luna mai, pe urmă mai vedem;
Vom ieşi ca până acum afară pe dealul de lângă bloc (doar că fără declaraţie), adică o dată pe zi, câte o oră – două;
Vom evita aglomeraţia, ieşirile în public.
Nu mă gândesc la ce va fi, pentru că nimic nu mai este şi nu va mai putea fi cum a fost înainte de decembrie 2019, înainte să apară acest virus. Iar, eu estimez că vor fi tot felul de măsuri până vara viitoare, aşa că libertatea noastră de mişcare va fi într-o oarecare măsură îngrădită până atunci.

Am ajuns şi la final. Din ce am povestit eu şi Ana-Maria, sper că ai tras câteva concluzii şi ca să mă asigur de asta ţi le dau mură-n gură:

  1. Nu există variantă bună sau rea, un copil sau mai mulţi copii, din ce citeşti şi ce vezi la alţii, pentru că niciodată aparenţa nu este 100% realitatea. Varianta bună este cea aleasă pentru că aşa simţi tu că este bine, nu pentru că îţi spun alţii sau ai văzut la alţii. Pentru că tu ştii cine eşti, ce poţi, ce îţi doreşti, cu cine trăieşti şi ce îţi poate oferi.
  2. Mamă, tată, nici una nici alta, într-o relaţie sau pe cont propriu – IA O PAUZĂ PENTRU TINE. Nu pentru treburi. Nu pentru alţii. Ia pauze şi pentru astea, dar asigură-te că iei şi pentru tine.
  3. După 15 mai nu vei avea libertate, vei avea mai multă mobilitate. Şi ai datoria de a te bucura de ea responsabil. Pentru tine şi cei din jur. Nu te mai gândi la vechiul normal, pregăteşte-te de noul normal şi fă tot ce este necesar ca să te bucuri de el.

Şi acum, aştept tragerile de urechi pentru ce am scris. Pentru că nu retractez nimic. Asta simt.

One thought to “La poveşti cu Ana-Maria Coatu despre viaţa cu copii în vremuri cu COVID-19”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge