Ce metode de apărare mai alegi?

Am tot vorbit despre distanţare socială, încă nu mergem în magazine (decât dacă nu găsesc online acel ceva), la sală am fost o singură dată şi în rest fac online când apuc, am spus şi ce măşti purtăm ca să ne protejăm de coronavirus. Lucrez în continuare de acasă. Lucrăm. Toţi 3 🙂 Luca având sensibilitatea aia la plămâni, nu ne permitem altceva.

Apoi mi-am dat seama că nu doar de COVID-19 trebuie să mă apăr. Mai sunt stresul, amintirile normalului trecut, celelalte probleme de sănătate, etc.

Ce am făcut în plus ca să mă protejez? Am schimbat postul de radio. Nu mai vreau tipul de muzică pe care îl voiam în trecut, nu mai vreau ştiri din oră în oră cu chestii negative.

Cumva aseară am considerat că tot nu este de ajuns. Mai era ceva ce trebuia schimbat. Mi-am curăţat puţin lista de followeri şi de prieteni. Nu mă ajută să mi se aducă aminte de greşeli. Nu mă ajută să fac faţă stresului. Am postat mai demult că Facebook stories îţi arată cine te citeşte şi fără să dea like, Whatsapp la fel. Păi, psihic, nu mă ajuta să văd că 90% din postări sunt urmărite de persoane care … cum să zic… ar prefera să fii pe altă planetă, din cauza unei altercaţii.

Ai avut vreodată impresia că răneşti fără să vrei? Băi, oricât te-ai chinui să nu o faci, tot reuşeşti, indiferent ce faci sau ce zici, doar prin simpla prezenţă. Câteva exemple, mai puţin dramatice decât ce am zis anterior:

Oricât m-aş chinui să îl fac pe Luca fericit, tot este nemulţumit 60% din timp.

Oricât efort aş depune să fiu o mamă bună, mi se aduce aminte constant: nu îi mai da jucăriile (le dau cu acordul lui, în plm, Luca alege la ce renunţă, primeşte aproape zilnic unele noi mai ales cu bunăvoinţa bunicilor, în timp ce alţi copii nu au atâtea); nu îl mai pedepsi, nu a vrut (nu îţi imagina pedepse cu bătaie; pedepse de genul azi nu primeşti cioco sau baie cu spumă sau video call pentru că… ceva făcut de Luca cu zâmbetul pe buze ştiind că nu are voie).

Uneori am impresia că eu trebuie să fiu aia rea pentru că alţii nu au curaj s-o facă. Simt că eu “trebuie să tai macaroana” pentru că alţii se încarcă doar cu energie negativă.

Problema este că după ce pun piciorul în prag, mă simt la fel de vinovată. Faţă de Luca. Faţă de Emil. Faţă de participanţii la concurs, faţă de organizator, faţă de cei care nu au luxul de a lucra de acasă, faţă de ea, faţă de el, faţă de noi.

Şi tot aştept să treacă sentimentele astea de vinovăţie. Şi tot aştept. Şi tot aştept. Şi tot aştept.

Uneori distanţarea este bună, nu doar ca protecţie pentru coronavirus. Pentru psihic, gen. Aşa cred eu, aşa simt acum. Fiecare se apără cum poate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge