O să scriu despre experienţa asta foarte pe scurt. M-am gândit mult cum să procedez, să îi inspir încredere, să reuşească din prima, fără să îmi rup eu spatele stând aplecată, fără să îl fac pe Luca să dea un pas înapoi (adicătelea să involueze 😀 ). Luca a primit anul trecut (în jur de 3 ani) trotinetă cu o roată în spate şi 2 roţi în faţă; şi o bicicletă fără pedale, cu 2 roţi. Îşi ţine echilibrul foarte bine. Anul acesta (aproape 4 ani) a primit o trotinetă cu 2 roţi şi o bicicletă cu pedale. Repet, a avut exerciţiu un an de zile, stă bine cu echilibrul. Mi-am setat un target: 3 zile. În maxim 3 zile Luca trebuie să meargă singur pe bicicleta cu pedale, fără roţi ajutătoare.
Deşi bicicleta cu pedale vine la pachet cu 2 roţi ajutătoare, am insistat să fie demontate, şaua să fie jos de tot astfel încât să aibă siguranţa că oricând atinge cu uşurinţă pământul cu picioarele.
Îşi dorea noua bicicleta. I-am spus că este identică cu cea veche, doar că are pedale. Poate să meargă singur, ştie ce are de făcut (în realitate era mai grea şi puţin mai mare). Să apese pe pedale în faţă. Şmecheria a fost că l-am dus într-un loc cu pantă lină. La Polivanlentă, jos, la pod, este o pantă lină. Avea echilibru, deci cheia era să îşi facă uşor avânt şi apoi să dea la pedale. Fiind uşor pantă, totul a mers blană. Care 3 zile? Luca a mers singur pe bicicletă din primele minute. A fost victoria lui, s-a simţit puternic. Dacă încercam să-l ajut, „la deal”, spunea că poate singur. Sigur că nu putea, de aici frustrarea lui şi lecţia numărul 2: cunoaşterea limitelor.
I-am explicat că a evoluat mult, că învăţatul mersului pe bicicletă durează mai multe zile. (am profitat la maxim, „trebuie să faci nani de prânz, să te culci devreme, să mănânci tot”, sigur că n-a ţinut vrăjeala) Aşa cum a învăţat să pape singur şi să ţină creionul în mână, aşa va învăţa şi să meargă pe bicicletă. În prima zi merge singur la vale pe bicicletă şi pe lângă ea la deal, a doua zi va fi mai bun. A doua zi a putut să pornească singur pe drum drept. Dacă l-am mai ţinut uneri de şa, a fost doar la pornirea de pe loc. Când era să cadă pentru că îi distrăgea ceva atenţia, eram lângă el. În rest, s-a descurcat singur. Şi sunt tare mândră de el.
Morala este că nu m-a interesat cum a fost la mine când eram mică sau că alţi copii în parc mergeau cu roţi ajutătoare. Ştiam că Luca stă bine cu echilibrul, dacă îl lăsam din prima cu roţi ajutătoare pentru că „aşa se face”, ar fi dat un pas înapoi. Ce vreau să zic: Uită cum a fost la tine în copilărie. Cunoaşte-ţi copilul şi încurajează-l, oferă-i şansa de a fi victorios singur. Părerea mea…
Hai că se poate!
Şforţă, nu glumă
Fix in etapa asta suntem si noi cu fetita. Vrea sa renunte la rotile ajutatoare.
Si experienta mea e similara, doar ca sotul e cel care a insistat sa sarim complet peste rotile ajutatoare si sa lasam fetita (curajoasa de felul ei) sa incerce direct mersul pe bicicleta. Eu eram mai panicata 🙂 Dar s-a dovedit ca el a avut dreptate, nu eu, si fetita a invatat sa mearga pe bicicleta intr-o zi.