La poveşti cu Andreea Ştefiuc despre războiul din Ucraina: cum să vorbim şi să gestionăm situaţia

Se povesteşte mult în jurul meu despre războiul din Ucraina. Inevitabil şi copiii aud, dar ce înţeleg? Vrem să ajutăm ucrainenii, dar mai întâi trebuie să ne ajutăm pe noi să gestionăm situaţia. Şi apoi trebuie să ajutăm… cu grijă. Ce înseamnă toate acestea? Cine poate fi mai în măsură să explice, decât Andreea Ştefiuc (psiholog clinician, psihoterapeut, consilier cu formare în psihologia cuplului, copilului, familiei și adultului), cu care am mai povestit aici mai demult.

Cum vorbim cu copiii despre războiul din Ucraina şi cum ni se va schimba viaţa?

Mereu i-am vorbit lui Luca precum unui mic adult şi am dat în lumea copiilor când a fost vremea de joacă. În altă ordine de idei, i-am vorbit despre război cum am ştiut eu mai bine. Eu sper să pui în aplicare ce povesteşte Andreea, pentru că cei mici aud şi văd tot ce se întâmplă în jur. Este responsabilitatea adulţilor să se asigure că înţeleg ce trebuie şi nu se sperie de aceste lucruri. Aşadar, Andreea ne povesteşte cum să le vorbim copiilor despre războiul din Ucraina:

În primul rând, în ceea ce priveşte discuţiile cu copiii despre război, este important să ne focusăm pe realitatea din prezent, atât din ţara noastră, cât şi din familia noastră. Ce înseamnă asta?
Pe de o parte, ar putea să înseamne că realitatea emoţională  și cognitivă a familiei noastre s-a schimbat în ultima vreme, dar de asemenea că războiul nu este în ţară la noi și nu ne afectează vizibil viaţa de zi cu zi, în momentul acesta. Desigur nu ştim ce se va întâmpla pe viitor, însă indiferent de câte informații adunăm, orice ipoteză va rămâne doar atât o ipoteză, până când evenimentele se vor desfășura.
Putem să le vorbim copiilor despre tristeţea pe care o simţim pentru ceea ce se întâmplă cu oamenii din străinătate, de lângă graniţa noastră; putem să le vorbim despre frica pe care o simţim în legătură cu viitorul nostru, despre faptul că uneori suntem neîncrezători sau îngrijoraţi și poate furioși. Este în regulă să le arătăm ce se întâmplă în interiorul nostru, pentru că așa le putem deveni model în gestionarea propriilor lor emoții, le arătăm că deşi avem toate aceste emoţii, noi putem în continuare să fim funcţionali că avem o viaţă similară cu ce aveam înainte să înceapă războiul, cel puţin pentru moment şi că avem grijă să ne gândim la soluţii, să ne pregătim pentru ceea ce ar putea urma.

În felul acesta transmitem copiilor că suntem responsabili de propriile emoţii şi, mai ales – foarte important, că poate irascibilitatea, poate tristeţea şi frica de pe faţa noastră din ultima vreme nu au legătură cu ei.
În ceea ce priveşte explicaţiile despre ce întâmplă între Rusia şi Ucraina, depinde foarte mult de vârsta copilului, de nivelul lui de înţelegere. Dacă lucrurile sunt transmise copiilor, recomandarea este să adaptăm totul într-un mod în care ei să poată să înţeleagă. Dacă un copil are 3 ani, ar putea să i se explice prin joacă faptul că uneori, aşa cum se ceartă două animăluţe dintre jucăriile lui, aşa se ceartă uneori şi ţările mai mari. Mereu trebuie să le amintiţi copiilor, amintiţi-vă şi voi, că acum sunteţi în siguranţă, sunteţi în casa voastră, vă aveţi unul pe celălalt, sunteţi împreună, sunteţi eventual sănătoşi. Este important să vă bucuraţi de lucrurile pe care le aveţi acum.

În cazul lui Luca (aproape 5 ani), eu am început cu un puzzle cu harta Europei, ca să priceapă care-i faza cu ţările, unde suntem noi, unde sunt ţările în război. Apoi i-am explicat ce urât este să fii violent, de ce nu trebuie să lovim nici în glumă, trebuie doar să ne apărăm.

Cum să vorbim cu refugiaţii ucraineni când ne oferim să îi ajutăm?

Atunci când oferim ajutor şi interacţionăm direct cu refugiaţii ucraineni, să nu uităm că ar putea fi în stare de şoc. Oamenii au lăsat totul în urmă de frica duşmanului, vin într-o ţară în care poate (!) ştiu limba, dar probabil majoritatea nu. Şi când eşti copleşit de emoţii, de-abia te exprimi în propia limbă, d-apoi într-una străină. Ca să nu mai zic că rar acţionezi raţional sub stres. Aşadar, cum vorbim cu refugiaţii? Ne povesteşte tot Andreea:

Interacţiunea cu refugiaţii depinde foarte mult dacă vorbim o limbă comună sau dacă există un translator. De asemenea, depinde şi de vârsta pe care o au, situaţia în care se află, contextul în care noi ne întâlnim, etc. În general, este foarte important:
1. Înainte să intrăm în contact cu atâta durere, trebuie să avem grijă ca energia noastră să fie sus, ca resursele noastre să ne fie foarte cunoscute şi la îndemână, ca partea noastră emoţională şi nevoile noastre să fi fost satisfăcute înainte. Mai exact, să avem grijă ca înainte să interacţionăm cu aceşti oameni, să ne uităm la realitatea obiectivă din viaţa noastră: poate că avem copii de care ne putem bucura, care sunt sănătoşi; poate avem parteneri, prieteni, părinţi care sunt alături de noi şi în momentul acesta se află în siguranţă; poate că avem activităţi, hobby-uri care ne aduc foarte multă bucurie; poate că avem un job care ne oferă bucurie sau care, cel puţin, ne oferă o stabilitate financiară. Oricum ar fi, sunt convinsă că fiecare dintre noi putem să ne uităm la aceste lucruri care există acum în viaţa noastră şi să ne bucurăm pentru ele, să ne focusăm pe a fi recunoscători pentru ele. Asta ne va ajuta să ne umplem cumva rezervorul din interior, astfel încât din „plinul nostru” să putem să oferim şi altora, care sunt mai puţin norocoşi. Poate nu pare, dar aşa vom ajuta aceşti oameni, la un nivel foarte subtil, prin simpla noastră prezenţă. Şi aici voi folosi o metaforă care este foarte relevantă: atunci când suntem în avion, dacă se întâmplă ceva şi cad măştile de oxigen, primul lucru pe care îl facem şi care este recomandat, este să ne punem noi masca de oxigen şi de-abia apoi celor de lângă noi.

2. Să fim foarte atenţi la ei, în momentul în care interacţionăm: acest lucru se poate dacă ştim să fim mai întâi atenţi la noi înşine şi dacă suntem odihniţi pentru asta. Să fim atenţi la reacţiile lor, la potenţiale nevoi pe care le au. La cum îşi mişcă corpul, dacă pare să aibă nevoie şi ar fi dispuşi să accepte sau nu atingeri, îmbrăţişări, mângâieri din partea noastră.
Observaţi-i şi încercaţi să răspundeţi la ceea ce vine de la ei. De multe ori, din entuziasm şi din bunăvoinţă, încercăm să le dăm celorlalţi ceea ce credem noi că le trebuie. Tot de atât de multe ori, ne putem înşela. Aşa că, vă invit să fiţi atenţi la ei şi să le daţi ce pare că sunt disponibili să primească.

Cum să ne gestionăm teama că ar putea veni războiul în România şi cum să ne pregătim de greul care ar putea urma?

Benzina se scumpeşte, ratele la credite cresc, alimentele se scumpesc, este greu, trebuie să recunoaştem. În plus, este greu şi emoţional, să facem faţă ştirilor negative. Şi atunci, cum gestionăm noi totul, ca să putem fi un sprijin pentru ceilalţi? Cum gestionăm teama că ar putea veni războiul în România, cum ne pregătim să renunţăm la anumite plăceri pe care le aveam chiar şi înainte de pandemie? Pentru că exista speranţa să revenim la normalul dinainte de pandemie şi nici bine nu au trecut restricţiile, că trebuie să ne pregătim pentru o nouă realitate: ţara vecină este în război şi ne afectează pe mai multe planuri. Ne povesteşte tot Andreea Ştefiuc:

Teama şi furia sunt reacţii naturale ale sistemului nostru nervos, când vine vorba despre pericole. Fără aceste emoţii, pe parcursul miilor de ani, speciile nu ar fi reuşit să supravieţuiască şi să reacţioneze adecvat la pericole, indiferent de natura lor, în fiecare perioadă în care și-au derulat existenţa pe planeta asta.
Pe de altă parte, în momentul acesta, situaţia cere cumva răspunsuri la pericol. Vreau să spun că frica şi eventual frustrarea pentru ceea ce se întâmplă și toate celelalte emoţii, sunt răspunsuri normale şi de aşteptat în contextul dat. A ne cere nouă înşine să nu ne fie frică, merge cumva împotriva firii şi a modului în care ne funcţionează creierul.
Primul lucru care ar putea să ne ajute este să ne „normalizăm” unii pe alţii, să vorbim cu noi înşine şi cu ceilalţi despre faptul că emoțiile noastre ne vorbesc despre ceea ce trăim și contează pentru noi și asta este ok.
Pe de altă parte, aşa cum ştim cu toţii, există şi frică neconstructivă. Asta are mai degrabă legătură cu viitorul decât cu prezentul, cu abilitatea noastră cognitivă de a anticipa chiar şi cel mai rău scenariu și de a putea pregăti reacţiona la acel scenariu. Cu alte cuvinte, noi trăim emoţional ceea ce crede creierul nostru că trăieşte în realitate. Dacă noi credem că va veni războiul şi că lucrurile vor fi foarte rele pentru noi, atunci vom trăi ca şi cum războiul este aici şi noi suntem bombardaţi; astfel consumăm foarte multe resurse interne.
Aşadar, o altă recomandare este să ne ancorăm cât se poate de bine în prezentul nostru personal. Realitatea obiectivă, în acest moment, este că vecinii noştri sunt în război şi trăiesc într-adevăr o dramă, dar noi suntem în casele noastre, protejaţi de nişte aliaţi, în afara războiului. În acest moment, pe stradă se circulă liber, casele noastre sunt întregi. Noi suntem în siguranţă acum, la data când a fost publicat acest articol. Avem oameni în jur, avem obiecte cunoscute în jur, etc.
Este foarte important să fim atenţi la pământul de sub picioarele noastre, la spaţiul în care ne afăm, la oamenii care sunt în jurul nostru, la liniştea din casă, eventual, la vuietul traficului de afară, pentru că ele fac parte din realitatea noastră prezentă. Asta ne va linişti sistemul nervos, spunându-i că suntem în siguranţă.
Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru noi, pregătindu-ne pentru ceea ce urmează, este să „ne umplem vasul cu resurse”, astfel încât indiferent ce va veni, să intrăm în situaţiile respective plini cu energie, cu foamea emoţională / fizică satisfăcută. Astfel vom putea să menţinem acele resurse pe un termen cât mai lung. O să folosesc metafora cu foamea: dacă ştii că nu vei mai mânca o lună, mănânci bine înainte. Aşa suntem şi noi: nu ştim ce se va întâmpla, ştim doar că ar putea exista nişte dezechilibre. Pentru a face faţă, este important să ne umplem de bucuria prezenţei celorlaţi, de bucuria de a ne putea oferi lucruri plăcute, de iubirea pe care o primim de la cei din jur, de siguranţa pe care o simţim în acest moment.
De asemenea, ceva important de precizat, este că acest vas cu resurse se umple prin conexiune cu ceilalţi: discuţii, contact, susţinere, cererea unei susţineri din partea celorlalţi, inclusiv persoanelor care sunt în domeniul psihologiei, care pot să ofere suport. Uneori prietenia celorlalţi şi intenţiile bune ale celor din jurul nostru nu sunt suficiente. Este în regulă. Nu suntem singuri, ne avem unii pe ceilalţi; fiecare dintre noi putem să ne umplem vasele cerând ajutor.

O altă recomandare importantă pe care o am este să ne limităm timpul petrecut în contact cu informaţiile despre război. Astfel ne ajutăm sistemul nervos să trăiască în realitatea obiectivă şi nu în „acea realitate” care pentru moment nu este a noastră, din fericire. Desigur, este important să îi ajutăm pe ceilalţi. Este important să ne informăm, însă putem să aflăm sceea ce ne interesează într-o jumătate de oră.

Eu, Alex-mamă, Alex-cu credite, Alex-femeie, nu mă uit la TV la ştiri şi evit sursele cu imagini emoţionante, le fac faţă cu greu. Prefer să ascult ştirile la radio şi să citesc surse cu puţine imagini. În plus, am început să mă pregătesc de reducerea cheltuielilor: împreună cu soţul căutăm soluţii de refinanţare, ne-am schimbat ideea de vacanţă, suntem mai atenţi pe ce dăm banii. Nu cumpăr mâncare în avans pe o săptămână, mă comport normal. În schimb, locuind la etajul 6, este drept că am luat în considerare recomandările cu ghiozdanul în caz de cutremur.

Mai presus de toate, vorbesc despre temerile mele. Vorbesc diferit, în funcţie de ce ştiu că se poate discuta interlocutorul. Şi o recomand pe Andreea Ştefiuc din toată inima, o găseşti şi pe Facebook la Andreea Ştefiuc – Cabinet Individual de Psihologie.