Intenţionam să scriu despre altceva săptămâna asta. Despre ceva pozitiv. Dar nu am în minte decât lucruri negative. Tristeţe. Amărăciune. Revoltă. O să îţi spun o poveste de groază. Am ajuns la concluzia că decât să ajungi la Spitalul Universitar din Bucureşti, mai ales ca femeie, mai bine mori acasă. Spitalul Municipal, cum i se mai spune, este o glumă proastă. Este un blestem pentru pacienţi. Dacă sunt doctori buni acolo, atunci conducerea spitalului îşi bate joc de munca lor.
Spitalul Universitar din Bucureşti, o glumă proastă
De duminică la prânz bunica mea nu a mai răspuns la telefon. Era internată la Medicină Internă, etajul 13. Luni am profitat că era Luca din nou la creşă şi m-am dus la ea. Am găsit-o legumă: ochii închişi, de abia mai putea să respire, cu mâinile vinete în mare parte, branule cu două ţâfuri la ambele braţe, nu răspundea la nimic. O asistentă se agita de colo-colo. A venit doctora şi-o rezidentă, au consultat-o, au pus nişte ventuze conectate la o rablă de aparat şi au ajuns la concluzia că trebuie să fie mutată la Cardiologie. Sub scuza că nu sunt locuri, a rămas la Medicină Internă. Nu erau în stare să găsească un medicament. Nu stau toate medicamentele în acelaşi loc? Dintr-o borsetă de pe hol, o asistentă tacticoasă a scos fiola magică. Asistenta sau infiermiera care se agita pe lângă bunică-mea iniţial ia rapid fiola de la asta şi îi administrează serul. Era supărată că se agita pe lângă bunică-mea de câteva ore, nu apucase să meargă la baie şi nici să mănânce. Mai bolborosea câte o chestie de-asta când trecea în grabă pe lângă mine. Câteva ore mai târziu se dă concluzia: este ca şi moartă.
Ei bine, n-a fost. Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile şi noaptea şi-a revenit. Celelalte paciente din salon mi-au povestit că s-a dat jos din pat, vroia să meargă singură la WC. Dimineaţa a putut chiar să dea telefoane. Un miracol.
I-au pus iar ventuze, iar aparatul rablagit, de se mirau şi cadrele medicale: ,,parcă îl reparase X-ulescu”. În sfârşit, ritmul inimii era ok. Bunica mea se simţea ok, vorbea ok. Doctora i-a zis să stea liniştită, dar că poate merge până la WC. Probabil era o glumă. Saloanele şi băile din Spitalul Universitar, sunt infecte. La salonul în care era bunică-mea nici măcar colac de WC nu avea. Probabil considerau WC-ul pisoar pentru bărbaţi cu puţă lungă sau pentru pitici. Dar şi lor le-ar fi frică să-şi facă nevoile acolo. Pansamente neschimbate, bube noi sângerânde, cearşafuri neschimbate şi pătate de sânge, două felii de pâine cu puţină brânză puse pe o cană în care s-a turnat lapte fără să se clătească înainte. Nu am avut timpsă reacţionez, eram preocupată să o văd pe ea cum vorbşte, cum respiră, cum se mişcă.
Spitalul Municipal din Bucureşti, groaznic tratament
Culmea, când au văzut că nu mai moare, s-a găsit un loc pentru ea şi la cardiologie. Cardiologia din Spitalul Municipal – o altă glumă proastă. Au mutat-o la etajul 10, deci. La ATI – terapie intensivă. A stat niţel pe acolo, vreo zi şi de ieri au mutat-o într-un salon. Tot la zona aia cu uşă glisantă, cred că tot ATI e. Am găsit-o într-un încăpere mică, unde probabil ar fi trebuit să fie două paturi. Conducerea a hotărât să fie patru paturi. 4 babe înghesuite într-o încăpere mică îşi tuşeau una alteia în faţă – inevitabl, spaţiul este prea mic. În cazul de faţă nu mai pot merge s-o văd, risc să îi dau viruşi copilului. Mă oftic. Mă revolt. Avea novoie de pansamente pentru răni. Se pare că spitalul nu avea, atenţie, faşe sterile. Cât despre medicamente se ştie că trebuie să vii cu punga de acasă. Dar să pui pacienţii să cumpere faşe sterile… Băăăăăăăăăiiiii!!!!!!! Nu îmi vine să cred ce se întâmplă. De ani de zile umblă prin spitale şi nu s-a schimbat nimic!!!!! Floreasca, Fundeni, Municipal! La Spitalul Universitar din Bucureşti, în ultimii doi ani cel puţin nu s-a schimbat nimic în bine. Acelaşi jeg de nedescris! Aceleaşi încăperi infecte. Acelaşi blestem pentru pacienţi. Nu are rost să spun că bunica era mai rău decât atunci când se afla la Medicină Internă, după ce s-a trezit, aşa-i?
Oamenii ăia care lucrează acolo nu se gândesc că sunt fiinţe umane internate în camerele alea? Am încercat şi dăţile trecute s-o mut şi acum. Nu am drept de semnătură. Nu pot trece peste tată şi bunic. Stau şi mă întreb – toţi ăştia nu ştiu că ajung si ei la spital, mai devreme sau mai târziu? Este inevitabil, cu toţii ajungem în spital mai devreme sau mai târiu. Nu vreau să te sperii, dar mai bine te trezeşti la realitate şi începi să pui bani deoparte pentru asta, să îţi permiţi un spital privat. Trăim într-un mediu prea poluat, mâncăm prea multe prostii, sunt tot felul de dobitoci pe şosele. Nu avem scăpare. Atunci să îi văd. Când ajung şi ei la spital, în acelaşi jeg, aceeaşi nepăsare, unde doar rugăciuile te mai salvează. Uneori.
Concluzia #1: nu chema salvarea de la un spital de stat. De intrat intri, dar nu ştii când mai ieşi. Sau în ce condiţii ieşi. Dacă totuşi ajungi acolo, transferă-te urgent. Cât se mai poate.
Concluzia #2: dacă doctorii îţi spun că pacientul nu mai are nicio şansă, nu îi crede. Vorbeşte cu pacientul, mângâie-l, încurajează-l, vorbeşte-i despre ziua de mâine. Şi spune rugăciuni. Multe.
Concluia #3: pune bani deoparte şi vorbeşte cu persoanele aproapiate ca în caz de ceva, să nu cheme salvarea de la stat, ci de la spitalul privat la care vrei să mergi.
Multă baftă. Şi sănătate. Şi Crăciun fericit. Pe cât se poate. Încă.
Sursa foto: Pixabay