De ce obosesc tăticii? Explică Răzvan

Îți povesteam săptămânile trecute câteva semne că o mamă este obosită. Ei bine, a venit rândul tăticilor. Au și ei dreptul să fie obosiți. Unii dintre ei pe bună dreptate. L-am rugat pe Răzvan de la tatistaacasa.net să îmi spună punctul lui de vedere și să dea câteva exemple, cum este cu doi copii:

 

Nu am cuvinte să descriu cât sunt de obosit! Mă trezesc cu gândul la următoarea repriză de somn – a mea sau a copiilor – sau la cât de repede pot să-mi fac o cafea. Una mare, neagră, fără zahăr, cât să umple o cană de juma de litru. Nici nu înțeleg de unde vine oboseala asta imensă. Efort fizic nu depun, ore lungi peste program nu lucrez, timp în trafic nu pierd. Dar simt că sunt în permanență în tensiune, cu ochii în patru – să văd dacă, cum, când și de ce se întâmplă cu copiii mei.
Ca să nu mai vorbesc de zilele în care se țin atârnați de mine ca de fusta mamei – atunci când nu pot să fac nimic cap-coadă, căci fie unul, fie altul, fie amândoi, stau călare pe mine, vin cu tot felul de probleme și mă întrerup la fiecare 5 minute. La sfârșitul unei asemenea zile sunt E-P-U-I-Z-A-T.
Când, în sfârși , catadicsesc să se culce, adorm și eu lângă ei și apuc să moțăi 5-10 minute apoi umblu ca o beșniță prin casă, până după 12 noaptea, căci somnul s-a dus. Culmea, după ce adorm și eu, unul dintre ei trebuie să se trezească, să ceară apă sau să aibă nevoie la toaletă. Și nu o dată, de 2-3 ori, apoi îmi dau trezirea pe la 6 dimineața, căci lor le-a ajuns somnul. Mie nu, dar cui îi pasă?
Ca să nu mai vorbim de perioadele de boală, când intră în acțiune principiul drobului de sare și trebuie să dorm lângă ei, căci cine știe ce se poate întâmpla peste noapte și timpul meu de reacție dintr-un dormitor în altul n-ar fi suficient de bun! Ei, atunci nici somnul nu mai e somn! Căci să dormi pe juma de pat, într-o poziție total nefirească pentru un bărbat (ca sa nu înghesui copilul!), cu un ochi deschis și o mână căutând în permanență plapuma care nu vrea chip să stea peste copil, și să te trezești înțepenit și amorțit este cât se poate de nereconfortant.
Ai crede că nimic nu poate fi mai rău de atât. Dar stai să vezi când sunt bolnavi și copilul și tăticul! Și, pe lângă oboseală, mai ai și muci sau bube sau dureri. Dar cine se plânge? La urma urmei, a fi părinte înseamnă a fi obosit. Și a te asigura mereu că ai o doză mare de cafea la îndemână.

Răzvan are doi. Eu am doar unul. Cred că o să încetez să mă mai vait. Mereu am apreciat tăticii care s-au implicat cu adevărat în creșterea copiilor. Mai ales pentru că în jurul meu lumea fie îi tratează ca pe niște incompetenți, fie îi ține în puf. Așa că am devenit curioasă ce au avut de cotcodăcit persoanele din jurul lui Răzvan:

Dacă mă raportez la colegii de serviciu, n-a crezut nimeni – toți s-au gândit că plec pentru un job mai bun. În rest, nimeni n-a zis nimic. Or fi făcut pariuri între ei, și-or fi notat ceva în agenda personală, or fi aprins vreo lumânare pentru mine, încă nu am aflat.

Pe ideea femeile sunt de pe Venus și bărbații de pe Marte, cred că mamele nu îi înțeleg pe tați, așa cum tații nu pricep de  ce sunt mamele nervoase. Deși nu pot generaliza, l-am întrebat pe Răzvan ce crede el că nu înţeleg mamele despre taţi şi sentimentele lor pentru bebei, mai ales în primele luni de viaţă:

O să-ți răspund la întrebarea asta gândindu-mă, mai întâi, la ce se știe și înțelege despre tați și sentimentele lor pentru bebei. Lucruri general valabile, indiferent de cultură, statut social sau situație materială. Lucruri pe care nimeni nu le contestă când vine vorba de relația tată-copil: că un copil îi schimbă viața, îi dă un motiv în plus de mândrie, îi creează așteptări.
Societatea ne învață că tații sunt cei care acționează, mamele sunt cele care relaționează. Așa că ai crede că tații și sentimentele nu se intersectează. Diferența este între trăire și exprimare. Cred că toți trăim aceleași emoții pentru copiii noștri, dar le exprimăm diferit. Și doar pentru că cineva nu se exprimă așa cum alții se așteaptă, nu înseamnă că nu trăiește cu toată ființa sa.

Cu toții vrem ce este mai bun pentru copiii noștri, dar, ca să citez o doctoriță, nu putem să fim toate prințese. Așa și cu  copiii: încercăm să îi învățăm tot felul de lucruri pe care le considerăm utile, dar multe se pierd pe parcurs. Și aici sunt de acord cu Răzvan când zice:

Dacă ar fi să aleg un singur lucru care îmi doresc să-i caracterizeze pe amândoi, acela este bunătatea.

Când mă plictisesc, imaginația mă poartă pe tărâmuri îndepărtate, însă Răzvan este mai rezervat, mai ales când vine vorba de a fi bunic :)))

Eu îndrăznesc multe, dar asta nu. Nu îndrăznesc să mă imaginez nici măcar cu copiii la vârsta adolescenței – asta și pentru că mă sperie gândul că vor semăna cu mine și știu ce belea mare am fost la casa mamei mele. Lucrurile bune în viață nu mi s-au întâmplat după ce mi le-am imaginat. Asa că nu-mi imaginez viitorul, mai ales unul atât de îndepărtat. Îmi doresc să ajung să-i văd mari, sper să am ocazia asta, dar nu îndrăznesc să mă proiectez acolo.

Da… Și cu asta are dreptate.

Îi mulțumesc lui Răzvan pentru răspunsuri. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Please follow and like us:
sport copii

La poveşti cu Marina Bliderişanu despre sportul în viaţa copiilor

A fost odată ca niciodată Marina, mamă, soţie, fiică, bloggeriţă şi apoi vin celelalte titulaturi: nepoată, verişoară, etc. La un moment dat soacră. Marina scrie pe unsoideblog.ro. Mi-am dat seama că de la Marina am multe de învăţat. Cu m mare M. Multe. Eu sunt oripilată. Voi fi modelul copilului meu. Şi nu sunt suficient de bună. Ascult în stânga şi în dreapta, ideile se bat cap în cap. Până şi teoriile pediatrilor se bat cap în cap. De pe la 5 luni dacă nu mai devreme, cuvântul de bază este ,,mişcare”. Pune-l pe burtă, pune-l în fund, du-l la kineto zice pediatrul, nu este nevoie mai bine îl duci la înot zice neurologul pediatru. Până şi şoferul de la UBER dă sfaturi: baschetul nu este foarte bun, solicită coloana. Cum am ajuns la baschet pentru un bebeluş de 8 luni? Ar trebui să ştii că eu deja fac lista cu şcoli bune. Îmi place să mă pregătesc în avans. Uite cu sportul de exemplu, ce vreau de la Luca? Să ajungă ca Simona Halep, vreun jucător de fotbal ca la Steaua, Lazio sau Liverpool? Îţi spun eu ce vreau pentru el: să facă orice vrea, dar să trăiască bine şi să fie fericit. Să profeseze cu plăcere, să aibă un trai mai mult decât decent şi să fie sănătos. Dar până una alta, educaţia i-o face creşa eu şi mă stresează faptul că sănătate teoretic înseamnă sport.

În căutare de idei şi inspiraţie, am întrebat-o pe Marina cum îi ocupă timpul fetiţei ei:

Loli, fetiţa mea, până să meargă la grădiniţă a avut, cu mici excepţii (vacanţă, stări de răceală), de la vârsta de un an următorul program: 2 zile săptămână – terapie ocupaţională şi kinetoterapie, activităţi acasă dedicate pentru motricitate şi pentru exersarea unor noţiuni de bază. Nu pare distractiv, dar m-am străduit să fie, iar pe lângă programul de terapii aveam şi avem parte de timp de conectare, relaxare, distracţie fără vreun scop anume. Timpul nostru este cu/despre joc la terapie şi acasă.

Plimbările, dansul, muzica, sportul au fost întotdeauna printre activităţile noastre preferate de conectare, de eliberare emoţii, de alungat oboseala. Loli a mers independent la 1 an şi 6 luni. Şi când a putut mai mult de atât, căţăratul a devenit şi a rămas marea ei pasiune. Iubeşte toate locurile de joacă unde se poate agăţa, urca, legăna. Pentru că a fost mică la naştere, un pic necoaptă la 36 de săptămâni, muschii ei au avut nevoie de antrenament prin kinetoterapie. Am încurajat-o să fie curioasă, să se joace fără frică cu jucării, lucruri care o determinau să se ridice, aşeze în genunchi, să stea pe burtă, sprijinită folosind doar mâinile sau picioarele, să desfacă, să aşeze, să tragă şi împingă, să nu se teamă de înălţime, de escaladat trepte, pe dispozitive de joacă.

Loli iubeşte să picteze, modeleze, îi plac puzzle-urile cu animale, îi plac şi desenele animate cu Mickey şi Curiosul George. Are cărţi preferate şi cărţi pe care le-a studiat puţin, deoarece nu a prins-o povestea. Îi place să ajute la treburile casnice, să meşterească cu ciocanul şi surubelniţa tatălui ei, să se ascundă în dulapuri şi să te prindă după ce te-a alergat toată casa. Este genul cuibărit, ar sta doar în braţele noastre, chiar dacă nu e obosită, o mai apucă alintatul ăsta când ai braţele doldora de cumpărături. Avem momente bune şi foarte bune, dar şi momente când nu ne ascultăm, nu apucăm să ne simţim. Prin urmare, nu ne plictisim deloc, fiecare zi e diferită, plină …cu ea:)))

Bun, am înţeles, sportul este joacă, dar ce mă fac dacă Luca se decide că vrea o carieră în sport? Cariera sportivilor este în general scurtă, dar pregătirea pentru un astfel de drum este lungă şi grea. De exemplu, Caroline Wozniacki, Marin Cilic joacă tenis de la 7 ani, Simona Halep de la 4 ani (!). La fel şi în fotbal, de exemplu jucătorii de fotbal de la Liverpool – Joel Matip s-a înscris prima dată la un club de fotbal când avea 4 ani, Cameron Zrannagan de la 5 ani, Trent Alexander-Arnold de la 6 ani, Georginio  Wijnaldum, Ryan Kent de la 7 ani, etc. Oare se merită efortul, nu se sacrifică anii de copilărie?

Nu ştiu dacă este un sacrificiu să urmezi un vis sau să excelezi într-un sport care te modelează ca om, aspiraţii, care te împlineşte. Nu am experienţa asta, pot doar presupune. Cred că nu poţi face performanţă în ceea ce faci dacă nu există plăcere, mulţumire. Copii sunt tranşanţi în astfel de treburi. Abordarea contează, ca în orice domeniu, chiar dacă nu există chimia de început. La fel şi în sport, copilul urmează reguli şi găseşte plăcerea unui joc sportiv dacă are profesorul potrivit, iar părintele încurajează distracţia şi mai puţin performanţa. Performanţa o va căuta copilul dacă asta îşi doreşte, mai târziu. Cel puţin asta simt raportând la ,,experienţele sportive” ale mândrei mele.

Când am vizitat creşele era încă destul de cald afară şi copiii erau în curte la joacă. Dar de când l-am dat pe Luca la creşă, nu l-am văzut nici măcar o dată afară. De unde şi noua obsesie pentru sănătate şi sport. Oare la creşe şi grădiniţe se încurajează sportul şi activităţile exterioare?

Se încearcă, asta văd la grădiniţa unde merge Loli. Grupele mici ar trebui să beneficieze de mai multă mişcare şi activităţi de explorare în aer liber. Pot întelege şi teama educatorilor când au grupe pline de prichindei, însă ar fi benefic copiilor. Mi-ar plăcea să se pună accent pe beneficiile activitaţilor sportive şi nu numai pe competiţie. Este necesară cea din urmă, motivează, numai că un echilibru între bucuria de a participa şi a fi recompensat cu ceva nu se practică.

După ce îl iau pe Luca de la creşă, dacă nu este ora mesei, îl scot pe afară în căruţ. Dar la cum răceşte, mă întreb dacă nu greşesc undeva. Îmbrăcat cum zice dr este. Aparent. Poate este de la temperatura din casă, cum zic colegii Adi şi Ted, poate este prea cald (deşi, în medie, temperatura de la el din cameră este de 24 grade). Aşa că mă întorc tot cu gândul la îmbrăcăminte. Marina spune că:

În funcţie de vreme ne îmbrăcăm adecvat. Încerc să nu exagerez (haine multe sau prea puţine), nici să o expun inutil pe motiv că face anticorpi sau că o călesc. Potrivim haine şi aşteptăm starea optimă pentru ceea ce ne propunem ca distracţie în aer liber. Nu suferim de boala curentului, nici nu stăm să ne vâjâie urechile, fără căciulă, pe vreme rea.

Mda, dar cu toate astea, Luca al meu răceşte des. Poate este de la viruşi. Poate este cursul normal al lucrurilor.

Voi afla. Între timp, am ajuns la sfârşitul poveştii de astăzi. Aştept şi părerile tale despre sportul în viaţa copiilor.

____________________

Am primit feedback prea bun pe Facebook, ca să nu îl prezint aici.

Pentru copilul meu am ales sa facă mereu cel puțin un sport de la 3 ani încolo. Eliza a făcut balet, înot și acum gimnastică. Un sport făcut la un club, chiar dacă nu face performanță, încurajează fair-playul, lucrul în echipă, capacitatea de a te prezenta în fața unui public la un concurs, abilități de socializare și multe altele. Pe lângă asta, e foarte importanta mișcarea liberă, joaca afară. Iese cu rolele, joaca badminton, când era mică se cățăra pe instalațiile din parc. Orice tip de mișcare e binevenit!

Laura Frunză

Please follow and like us:

La poveşti cu Laura Frunză

laurafrunza.comA fost odată o mămică deşteaptă şi frumoasă, care ştia multe poveşti pentru copii: Laura Frunză. Pe lângă iubirea pentru copiii ei (Eliza, Vlad) de la pământ până la stele şi încă de 20 de milioane de ori pe atât, Laurei îi place să scrie cărţi şi postări pe blogul său laurafrunza.com. Poţi găsi mai multe detalii despre ea aici.

De când am citit despre noile sale lansări, Luniţa, adevărata poveste a Zânei Măseluţă şi Omul făcut din stele, mă tot ţin să scriu despre importanţa cărţilor în viaţa copiilor. Şi ce ar putea fi mai interesant decât opiniile Laurei, care, vorba aia, cu asta se ocupă?

Chiar mă întrebam, dacă are vreun impact faptul că părinţii citesc în faţa copiilor, dacă îi motivează să citească la rândul lor. Laura spune:

Experţii spun că da, are impact asupra copiilor, însă din experienţa mea am remarcat că nu este întotdeauna valabil pe moment. Dacă eu citesc, Eliza nu simte neapărat nevoia să ia o carte să citească, ba chiar uneori trag de ea să facă asta. Între şcoală, activităţile extraşcolare şi teme, nu mai are energie să citească. În puţinul timp liber pe care îl are, se joacă sau se uită la televizor. Însă eu cred că, pe termen lung, faptul că la noi în casă se citeşte, că are acces la atât de multe cărţi şi evenimente de carte, va conta foarte mult şi cu siguranţă va citi mai mult decât în casele în care părinţii nu citesc sau nu există cărţi.

Aici Laura a pus punctul pe i: teme, activităţi extraşcolare, cât timp le mai rămâne copiilor ca să citească? Şi… mai ales… o fi destul? Cât de des ar trebui să citească un copil?

Nu cred că există o regulă. Cât sunt mici, este important să le citim noi, oricât de des doresc. Noi nu am reuşit niciodată să citim mai des de o dată pe zi, seara la culcare. Uneori, când primesc cărţi, Eliza le ia la rând şi citeşte mai multe cărţi ilustrate o dată. Însă cred că ar trebui să insistăm să citească măcar câteva rânduri sau pagini pe zi, în funcţie de vârsta copilului. Aşa îi vom crea un obicei. Iar dacă avem timp şi răbdare, să le citim şi noi câteva pagini, în special seara, ca un mod de a ne deconecta creierul de la agitaţia de peste zi, explică Laura.

Ţin minte că atunci când eram mică (adică acum 20 şi ceva de ani, pe vremea dinozaurilor) citeam poveşti scrise de Creangă, poveşti cu tâlc, tata încerca fără succes să mă facă să citesc Legendele Olimpului :)) La Medeleni mi-a plăcut mult. Totuşi, de acum, limbajul folosit de unii autori este unul arhaic, aşa că am întrebat-o pe Laura dacă ea crede că mai poate fi înţeles de copii.

Amintirile lui Creangă sau basmele clasice trebuie citite împreună cu copiii pentru a le explica termenii. Au o anumită savoare pe care nicio poveste modernă nu o va avea vreodată, aşa că, din punctul meu de vedere, este important să le citim şi ceea ce citeam noi în copilărie. Eliza are ca temă să citească Amintirile până la vacanţa de iarnă şi stă pe canapea în sufragerie şi citeşte şi îmi cere explicaţii la anumiţi termeni. Uneori o pun să citească cu voce tare ca să mă asigur că înţelege textul. Îi plac foarte mult Amintirile, a văzut şi filmul şi chiar a plâns la el, la final.

Când am citit pe net că deşi Luca nu pricepe o iotă, este bine să încep să îi citesc şi să îl ţin în braţe ca să vadă ilustraţiile, am dat fuga la o librărie şi am cumpărat câteva cărticele. Când am ajuns acasă şi starea de euforie a trecut, mi-am dat seama că ele se potrivesc unui copil de cel puţin 3 ani 😀 Aşa că m-a luminat Laura, care a mai vorbit pe tema asta şi într-un interviu pentru Itsy-Bitsy, unde detalia ce cărţi recomandă pentru diferite etape de vârstă.

Indicaţiile mele orientative ar fi acestea – nu sunt documentate ştiinţific, sunt mai degrabă bazate pe experienţa pe care o am cu propriul meu copil.

Între 1 şi 3 ani alegeţi cărţi cu ilustraţii simple, fără detalii multe, care să umple pagina. Poveştile să fie scurte, de câteva cuvinte. Puteţi crea chiar voi propriile poveşti folosindu-vă de cărţi care au doar câte un cuvânt pe pagină. De ex, dacă avem cuvântul pară, vom spune „o pară zemoasă şi parfumată, copiilor le plac mult perele, toamna când se coc”. Alegeţi cărţi integral cartonate, cărţi cu activităţi (clapete care se ridică, elemente care se mişcă, pagini cu piese de puzzle), cărţi cu sunete (muzică sau sunete din mediul înconjurător înregistrate), quiet books – acele cărţi din fetru cu pagini personalizate.

De la 3 la 5 ani recomand cărţile de căutare care dezvoltă foarte mult imaginaţia şi limbajul, poveştile scurte, cu puţin text pe pagină şi mai bogat ilustrate. Când citim, începem să punem întrebări mai variate din ceea ce aude şi vede. Acum putem introduce cărţi gen primele mele enciclopedii, pe lângă cărţile cu poveşti.

După 5 ani, trecem treptat la poveşti mai lungi, mai complexe, cu mai multe personaje. Ilustraţiile ar trebui să scadă în dimensiune şi să nu mai fie prezente la fiecare pagină. Deja de la 7 spre 8 ani, copilul trebuie să citească şi singur cărţi scurte. După 8 ani, puteţi începe să-i puneţi la dispoziţie micro-romane şi apoi romane, cu ilustraţii sub formă de schiţe sumare sau fără ilustraţii.

Şi în final, recomandarea Laurei cu privire la motivarea copiilor să citească:

Cred că fiecare copil este diferit şi tot aşa este şi relaţia lui cu cărţile. Unii copii au o înclinaţie naturală spre citit, pe când alţii nu pot fi convinşi cu niciun chip. Realitatea este că e greu să-i convingi pe copii să aibă răbdare câteva ore sau zile să citească o carte, când pot să se uite la un film sau să joace un joc, unde totul se desfăşoară pe repede înainte. Sfatul meu ar fi să nu renunţe niciodată în a încerca să găsească acea carte, acea poveste care să-i placă aşa de mult copilului încât să n-o mai lase din mână.

Hunger Games! Încep de azi să îi citesc lui Luca. Mai întâi în română şi apoi în engleză 😀 Glumeam.

Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea cititului aşa. Ar fi interesant să facem împreună (în comentarii) o listă cu cărticele preferate în care să menţionăm şi vârsta potrivită. Aşa poate găsim mai repede acea carte ,,minune” care să arate că cititul poate fi captivant , la fel ca un film.

Please follow and like us:

La poveşti cu Ligia Goloşoiu, APPE

A fost odată ca niciodată o asociaţie care se lupta pentru performanţă în sistemul de învăţământ: APPE. Iar APPE era condusă de o zână bună un Preşedinte: Ligia Goloşoiu.

Golosoiu Ligia educatie financiara copii

 

Ţi-am povestit deja ce am învăţat de la Dna Ligia Georgescu-Goloşoiu când am participat la Digital Parents Talks ediţia a 9-a. Pe scurt, ce am povestit anterior, doar secţiunea despre copii (fără bugetul casei şi fără bloggeri) şi apoi îţi povestesc lucruri noi:

Am aflat că este important să îl fac să ofere de bunăvoie şi nesilit de nimeni jucării, hăinuţe, etc. copiilor mai puţin norocoşi ca el. Sau să facă schimb de jucării chiar dacă prietenul lui îi va oferi una mai ieftină decât a lui.

Bun, suntem prietenoşi, dăm jucării, luăm altele noi din economii, dar de unde bani pentru economii? Aici m-a dat gata, nu mă aşteptam la asemenea răspuns, mai ales că până la eveniment nu mi se părea nimic în neregulă: nu ar trebui să îi dau bani pentru treburile gospodăreşti (pus jucăriile la loc, dus gunoiul, şters praful pe răftuleţul lui, etc) pentru că pe astea trebuie să le facă oricum. În schimb, dacă udă florile vecinului sau are activităţi extra, atunci da, merită bănuţi.

Pe la 2 ani va trebui să îl învăţ să nu mintă, să fie politicos, să ştie ce este bine şi ce este rău.

Ce fac dacă odrasla cere prea mulţi/prea des bani  ca să doneze?

Îi explic că donaţiile se fac la anumite perioade.

De ce unii au mai mulţi bani decât alţii?

Trebuie explicată diferenţierea în funcţie de meserie şi domeniu de activitate.

De ce un lucru (o carte, o jucărie) este mai scump ca altul? 

Trebuie explicate elementele prin care se diferenţiază fiecare: poate o carte are mai multe pagini decât alta, mai multe desene, etc.

Care este vârsta potrivită pentru a merge singur la magazin?

Vreo 5 ani sau după ce îl învăţ numerele, valoarea banilor şi va pricepe că dacă îl trimit după pâine, nu vreau să vină cu mâna goală şi murdar de ciocolată la botic.

Pe la vreo 7 ani va trebui să îl încurajez să aibă activităţi antreprenoriale şi să se gândească ce vrea să facă atunci când va fi mare.

Am mai spus eu că Dna Ligia Goloşoiu are şi nişte cărticele pentru copii, pentru a-i învăţa educaţie financiară. Am răsfoit-o binişor pe cea dedicată copiilor de 4-5 ani. Mi se pare genială!

bani pentru copii

Materialele educative sunt distribuite gratuit pentru şcolarii şi preşcolarii care participă la  orele de educaţie financiară.

Zilnic vorbesc cu al meu soţ despre bani.

Exemplul 1:

Emil: În câtiva ani schimbăm maşina, asta este lovită,  ne trebuie una mai mare, bla bla bla

Eu, porcuşoara isterică: Nu! O reparăm pe asta! Nu avem bani! Nu ştiu să parchez …

Exemplul 2:

Eu: Emil, se face super excursie în Haţeg, 30 nov – 3 dec, hai să mergem.

El, porcuşorul isteric: Nu!!! [şi începe să înşire motive]

Acum profit că este Luca mic şi nu pricepe o iotă, dar pentru viitor, trebuie să fiu atentă. fim atenţi. Am întrebat-o pe Dna Goloşoiu dacă ar trebui (sau nu) să fie de faţă copiii la discuţiile părinţilor despre bani:

Să fie la discuţiile generale, pentru a-i obişnui cu bugetul familiei. Nu trebuie să participe atunci când aveţi greutăţi sau discutaţi contradictoriu. Nu trebuie să-i împovărăm. Trebuie doar să-i conştientizăm.

În general, sărbătorile presupun cheltuieli. Românii au îmbrăţişat rapid ideea sărbătorilor din alte ţări (cum este Halloween, dar avem şi noi tradiţii asemănătoare de Sf. Andrei). Sincer, pe de o parte, zic să las Sf. Valentin, să las Halloween, să le sărbătoresc doar pe cele româneşti, dar când se apropie ziua cu pricina sunt atât de plictisită şi dornică să ies din cotidian, încât sărăbtorile astea străine devin foarte atractive şi sunt foarte tentată să îmbrăţişez efectul de turmă. Dar stai să vezi când o să crească Luca şi o să înceapă: ,,Maaaammiiii!!!! Gigel merge la petrecerea de Halloween şi vreau şi eu şi îmi trebuie costum de pirat!” Atunci să te ţii Alexandra! Dna Goloşoiu a ales să facă aşa:

Eu nu accept Halloween-ul, nici Sf. Valentin. Le explicam existenţa lor, dar insistam pe sărbătorile noastre tradiţionale. Sigur, este bine să ne gândim la un buget de Sf. Andrei, cât de mic.

În ceea ce priveşte cheltuielile pentru existenţa lui Luca, noroc că atunci eram stresaţi cu găsirea unui apartament, că altfel cumpăram toate prostiile de pe lume, ,,ca să fie”. Cunosc mulţi părinţi care s-au lăsat duşi de val cu achiziţiile pentru camera copilului. Este vorba de euforia aia creată de articolele frumoase de pe net şi de iluzia că o să-i placă bebeluşului isteric cu colici. Ei bine… la al doilea copil o să aplic recomandarea făcută părinţilor de Dna Goloşoiu:

Le recomand să-şi facă o listă, ca şi la supermarket. Întâi nevoile absolute, dacă mai avem buget şi altceva.

Cam asta este cu educaţia financiară din fragedă pruncie. De la 2 ani, mă apuc de treabă.

Şi-am încălecat pe-o şa

Şi v-am spus povestea aşa.

Grea viaţă cu educaţia copiilor. Tu ce părere ai despre subiect? Vreun sfat, o atenţie, o măslină?

Please follow and like us:
artistu.ro

La poveşti cu Andrei, Artistu

A mai fost odată ca niciodată, tot în cadrul DTP8 😀 Andrei Manea, inginer tătic blogger (artistu.ro), şi cei doi pitici ai săi, simpatici foc  -Matei (8 ani) şi Tiberiu (6 ani)   🙂 Dar cel mai bine îl las pe el să povestească:

Am făcut Politehnica – Facultatea Transporturi şi din 2002 de când am absolvit am lucrat în domeniul Auto. Mai întâi ca agent procesare în vânzări piese şi mai apoi în domeniul în care sunt azi – manuale de reparaţie. Blogul mi l-am făcut în 2006, dintr-o pasiune pentru scris. Aveam deja un ,,sâmbure început în timpul facultăţii” şi un fel de pasiune pentru texte pseudo-jurnalistice. Aşa că deschiderea blogului a venit destul de natural. Restul poveştii îl găsiţi la Ce am făcut? în Despre la mine pe blog.”

Personal, de când mi-am făcut blog, este cam haos la mine: aş vrea să scriu zilnic, am idei peste idei pe care le notez pe telefon, în speranţa că voi scrie despre ele, apoi mă apuc de treabă prin casă; îmi pun repede cerealele cu iaurt în cuptorul cu microunde, cum m-a învăţat Emil, ca să nu fac roşu-n gât (să nu ia copilul vreo răceală de la mine, mă înţelegi…), timp în care bag repede o maşină la spălat. Apoi îmi propun să calc, să fac curat măcar într-o cămăruţă, să scriu pe blog, să ies cu copilul pe afară, să merg la terapia de spate – dar la final de zi mă trezesc că … am băgat doar o maşină de spălat, poate am călcat (fix) trei tricouri şi poate am ieşit cu Luca pe afară. Dacă încep să gătesc la ora 9 AM, termin de gătit la 1 PM. Şi apoi mă oftic că nu am încercat lucruri noi cu Luca, să îşi dezvolte motricitatea. Nu mai spun că nu am mai dormit la prânz de două luni. Aşa că m-am decis să fac ce face Andrei:

Fac liste, îmi pun REMINDERE, alerg câteodată până în curte, apoi de la bucătărie la calculator. Petrec de Luni până Vineri cam 2 – 3 ore bune de joacă cu băieţii, iar Sâmbăta şi Duminica joaca propriu zisă este de 6 – 8 ore, plus somnicul de la prânz, care este MI-NU-NAT!

Şi ştii ce mi-e ruşine? Aveam asemenea liste acum 3-4-5 ani, când lucram la Merită Citit SRL. Eram oama cu listele, iepuraşul din Alice în Ţara Minunilor obsedat de ceas, mereu pe fugă să nu întârzie! Acum sunt broasca ţestoasă mai lentă decât un melc mort. Ei bine, de mâine fac ca Andrei – reintroduc listele, trec la program.

Am început să caut creşe şi mă întrebam dacă procesul de pregătire este la fel cu procesul de pregătire pentru şcoală. Tot Andrei m-a lămurit, care a abordat un proces clasic, constând într-o…

… plimbare prin magazine după cele necesare, iar la Tiberiu (care a intrat acum la Pregătitoare), am avut toată vara discuţii pregătitoare despre cum va fi la şcoală. Şi s-ar părea că au avut efect. Deja are ,,gaşcă” de prieteni în clasă şi se simte bine la şcoală.

Oare de ce la mine un proces clasic înseamnă să îi faci vânt în clasă şi să pleci la serviciu?

Mai am de învăţat…

andrei maneaUrăsc să fiu într-o situaţie şi să nu am cel puţin planul A şi planul B. Glumeam (sau nu) că îmi este groază de momentul când Luca o să înceapă să meargă. Ei bine, Andrei mi-a povestit cu ce mă pot confrunta când voi merge în locurile de joacă din parcuri şi cum ar trebui să procedez ca să îl fac pe Luca să priceapă ce este bine şi ce nu:

Acum doi ani eram cu băieţii într-un părculeţ din acesta de cartier. Se jucau frumos. I-am chemat clasic la câte un biscuite şi apă. După consumarea momentului, m-am aplecat să bag sticluţele în rucsac, iar când am ridicat capul NU MAI ERAU. Nu m-am panicat, dar m-am dus să îi caut. Secundele treceau şi teama încolţea în sufletul meu. Deja dădusem ocol parcului şi baieţii nu se vedeau. Acum s-a instalat panica. Eram încordat la maxim şi uşor transpirat, când mi-au sărit în spate şi mi-au zis BAU, TATI. Evident că am zis VAAAI, CE SURPRIZĂ! HAI FUGIŢI ÎNAPOI LA JOACĂ. Am aşteptat să mă liniştesc şi înainte de plecarea din parc le-am povestit de ce nu ar trebui să facem astfel de surprize în parc sau în spaţii deschise gen magazin / mall / restaurant ş.a.m.d.

Luca este cam mic pentru astfel de discuţii, dar cred ca voi pregăti un discurs, mă înregistrez şi am să-l pun să-l asculte zilnic, înainte să mergem pe afară, ca să fiu sigură că prinde ideea rapid.

Îmi place să termin poveştile cu un sfat, aşa că l-am rugat pe Andrei să lase un mesaj pentru viitorii părinţi:

Mesajul este unul singur: NU FACEŢI COPII! 😂😂😂 Glumesc evident. Acum serios fiind, mesajul ar suna cam aşa:
Căutaţi ECHILIBRUL dragii mei. Nu vă speriaţi dacă veţi ,,călca” norme, important este să o faceţi în mod Responsbil şi asumat. Tot ceea ce faceţi, să ştiţi că aţi făcut cu SUFLETUL ÎMPĂCAT (aşa cum bine zicea bunica mea în copilărie).

Îmi place Andrei. Îmi place mult şi voi continua să îl citesc cu interes. Dacă intri pe blogul lui artistu.ro, vei vedea că scrie şi despre alte lucruri intereante, nu doar despre parenting.

 

 

 

Please follow and like us:
acasacumami.ro

La poveşti cu Elena, Acasă cu Mami

A fost odată ca niciodată, Elena – mamică bloggeriţă, curajoasă, a trei copii frumoşi, care scrie pe acasacumami.ro. Am cunoscut-o pe Elena la Digital Parents Talks, ediţia a 8-a.  Are un blog foarte bine organizat în care prezintă o mulţime de lucruri interesante: despre organizarea casei, cum să ai o casă curată, reţete, activităţi cu copiii, lucruri care îi interesează atât pe părinţi, cât şi pe ,,nepărinţi”. Eu sunt la primul copil şi mi se pare palpitant, îmi este greu să îmi imaginez viaţa cu trei copii. De-asta o citesc pe Elena 🙂 Ea s-a implicat în mediul online în urmă cu şapte ani:

În 2010 am cumpărat primul domeniu Contradictii.ro dar nu a durat povestea cu scrisul decât vreo 3 luni, nu eram pregatită, nu aveam timp să studiez cum se face blogging. Am reluat în octombrie anul trecut apoi anul acesta am lansat AcasaCuMami.ro, mai precis în Mai 2017.
acasa cu mami
Cu 2 zile înainte să nască, Elena organiza un eveniment cu 3K persoane la Arena Naţională
În timpul sarcinii, mămicile iau la bord destul de multe kilograme. Unele reuşesc să scape de ele rapid, altele în timp. Când apare bebeluşul, el devine prioritatea numărul 1. Elena arată grozav. Mi-a explicat cum a reuşit:
Am început anul acesta să îmi dau mai multă importanţă faţă de anii trecuţi. Mă hrănesc pe interior sănătos (cât mai sănătos, încerc) să dau bine la exterior! Cancerul tatălui meu a fost un wakeup call. Din Ianuarie am schimbat micul dejun, dar nu în totalitate cu smoothiuri de sfeclă roşie, spanac, fructe amestecate cu legume… De arătat bine, nu îmi dau seama cât m-a ajutat însă energie am şi de dat! Deci ceva fac bine.
Ne confruntăm noi cu dificultăţi înainte să devenim părinţi, d-apoi când vin micuţii pe lume. Totuşi, fiecare le percepe diferit. Unii au tendinţa să dramatizeze orice, alţii sunt mai stăpâni pe situaţie şi nu se sperie de orice fleac. Un lucru este sigur: orice situaţie care poate afecta viitorul copiilor este considerată de către părinţi ca fiind o provocare.
Mulţumesc lui Dumnezeu, nu am avut anul acesta dificultăţi, doar emotii cu Alessandro, fiul cel mare, pentru că s-a mărit, a crescut puiul şi a intrat la liceu. Au fost pe rând: evaluarea naţională, primul banchet de clasa a 8-a, înscrierea la liceul repartizat de calculator… emoţii şi iar emoţii. Bucurii, am tot timpul chiar şi când mă strigă mami de 1 milion de ori pe zi, toţi 3 … asta este cea mai mare bucurie – că are cine, că sunt sănătoşi.

Ea mi-a povestit cum a ajuns de la General Manager în cadrul Sarroglia Hotel, la General Manager Chez Soi. Când anunţi că eşti însărcinată, de obicei apar două întrebări: când pleci acasă şi când revii? Pentru multe mămici asta poate fi o dilemă, dar nu şi pentru Elena, care mi-a povestit aşa:

La fiecare din cele trei sarcini nu m-am gândit absolut deloc la carieră, deloc. M-am bucurat, am trăit fiecare secundă a gravidităţii fără să mai îmi fac griji de carieră. Înainte să rămân însărcinată cu primul copil îmi doream să îmi depăşesc condiţia şi să fac bani prin muncă, prin cunoaştere şi prin educaţie să evoluez. Am reuşit în timp să ajung unde mi-am dorit.

elena santos
Elena avea în burtică al 3-lea pui, în timp ce pregătea cu primii 2 mâncărică pentru un centru de bătrâni (proiect caritabil)

Ca o concluzie pe tema carieră versus familie, Elena ne dă următorul sfat:

Sunt pro famile clar; şi cât mai devreme până în 25 ani. Se poate şi cariera în acelaşi timp, ba chiar ai o motivare în plus. Eu am atins maximul de evoluţie în domeniul hotelier când deja aveam doi copii. Circulă pe Facebook diverse fotografii cu sloganuri care mai de care mai înţelepte şi motivaţionale pentru a alege familia. Ştii cum e… nu cariera îţi spune ,,Te iubesc mami”, nu cariera te îmbrăţişează seara la culcare.

Deci, tu ce părere ai?

Urmăreşte-o pe Elena când scrie pe blogul acasacumami.ro şi spune-mi părerea ta. Aşa-i că este o femeie grozavă?

Please follow and like us: